Alexander Hausvater la Suceava: “Arta nu este capacitatea unui om să picteze, să danseze, să scrie, ci capacitatea unui om să supravieţuiască unor lucruri teribile, unor conflicte teribile şi această supravieţuire devine lucrul cel mai important pe care omul poate să îl facă”

Regizorul canadian Alexander Hausvater, cel care semnează regia spectacolului “Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare”, ce va avea premiera în data de 15 mai 2017, la Teatrul municipal “Matei Vişniec” Suceava, a susţinut, marţi seara, conferinţa “Mărturii despre artă şi viaţă”, eveniment organizat în spaţiul expoziţional al instituţiei teatrale sucevene.

Încă de la începutul prelegerii, Alexander Hausvater a spus că doreşte ca întâlnirea cu publicul să fie una informală, “între oameni cu experienţe diferite”.

Pornind de la titlul discuţiei “Mărturii despre artă şi viaţă”, regizorul Alexander Hausvater a subliniat că arta şi viaţa sunt două lucruri legate unul de altul.

“Arta nu este capacitatea unui om să picteze, să danseze, să scrie, ci capacitatea unui om să supravieţuiască unor lucruri teribile, unor conflicte teribile şi această supravieţuire devine lucrul cel mai important pe care omul poate să îl facă”, a spus Hausvater.

El a povestit despre o întâmplare din copilăria sa petrecută în Bucureşti, de la vârsta de şase ani, când, în prima zi de şcoală, învăţătoarea i-a spus că radioul a fost inventat de Alexander Popov, iar ulterior, după ce şi-a întrebat părinţii şi vecinii, a aflat de la o vecină în vârstă de 88 de ani, că radioul este invenţia lui Guglielmo Marconi.

“Unui copil mic, cu ochi albaştri, cu ghiozdan, nu-i cădea bine Radio Popov. Păi, dacă era Popov, de ce nu era Radiov? Şi tot mă întrebam şi spuneam că nu se poate. Am întrebat părinţii, am întrebat vecinii, dar tuturor le era frică să spună altceva, până ce o doamnă Dumitrescu, o vecină, care avea deja 88 şi ani şi nu-i mai era frică de miliţie, de securitate, mi-a spus un alt nume, Marconi. Deodată, un copil de şase ani avea două drumuri: unul era adevărul obiectiv, nu adevărul politic, şi al doilea era ce trebuie să spună el la examene ca să supravieţuiască unui sistem politic teribil. Pe de o parte, trebuia să-mi amintesc adevărul şi pe de altă parte trebuia să supravieţuiesc, aşa că orice artist, înainte de orice, trebuie să aibă arta supravieţuirii”, a mai spus Hausvater.

Regizorul Alexander Hausvater a afirmat că şi prizonierii închisorilor sau cei din lagărele de concentrare au fost ajutaţi să treacă peste calvarul traiului de acolo doar pentru că a existat cineva care i-a putut face să supravieţuiască, zi după zi, prin prisma unor poveşti arătând că artistul este cel care creează poveşti.

“Sunt un povestitor şi o poveste înseamnă un conţinut, dar mai ales o formă, pentru că fiecare dintre noi avem poveşti şi nu există poveşti banale sau nesemnificative, toate sunt importante, pentru că le-aţi trăit şi atunci povestea este ridicată de la banalitate, la un nivel de importanţă”, a explicat Hausvater.

El a mărturisit că nu a dorit să facă teatru „nici măcar pentru o secundă” şi că şi-a propus să devină diplomat de carieră, aşa cum ar fi vrut tatăl său, însă, printr-o coincidenţă extraordinară, altcineva a decis pentru el şi aşa a ajuns să regizeze prima piesă de teatru în limba celtă, în perioada în care se afla în Irlanda, astfel că viaţa uşoară pe care şi-o imagina ca diplomat s-a transformat în una de “pribegie”, cu multiple traversări ale lumii.

“Acest cuvânt mă face să îmi amintesc că toată viaţa am călătorit, plecând de undeva, spre undeva. Eu eram între aceste două destinaţii. Nu-mi aduceam aminte de unde proveneam şi nu prea ştiam unde mergeam, dar ce s-a întâmplat era că totdeauna am vrut să schimb, să văd că, prin forţa transformării, omul sau actorii sau alţi artişti se schimbă, evoluează, încearcă să fie oameni mai profunzi, oameni mai buni, oameni mai inteligenţi şi, mai ales, oameni mai iubitori. Noi, ca oameni, nu suntem capabili să iubim cât avem potenţialul să iubim, să gândim cât avem potenţialul să gândim, noi, nu. Asta este marea noastră tragedie. Când ne naştem, Dumnezeu ne dă o cutie plină şi după x ani, după 70 de ani, ne întoarcem la El spunându-i: Am avut o viaţă extraordinară, mulţumesc! Eu eram expert, eu sunt doctor în narina stângă. Şi Dumnezeu deschide cutia şi se uită cu mare tristeţe că omul nu a utilizat nici un mic procentaj din potenţialul lui. Ce e mai trist decât să ştii că ai talente aici, aici şi aici, şi să nu le utilizezi? Artistul vorbeşte de acel potenţial neexprimat, de acel lucru neutilizat. Un om care nu a avut posibilitatea să iubească viaţa, o femeie, un copil, un ideal, un job, şi pe el însuşi, pierde din acest potenţial divin”, a subliniat regizorul canadian.

El a atras atenţia că fiecare om reprezintă “un grup imens” de persoane care nu au avut şansa să se nască, deşi ar fi vrut, arătând că viaţa este un miracol, iar unii oameni, în loc să celebreze această „ocazie unică şi foarte scurtă de a trăi”, îşi trăiesc viaţa în plictiseală, fără să schimbe ceva.

“Viaţa e un miracol, să câştigăm viaţa e un miracol şi după aceea o trăim în plictiseală, în politică de doi bani, în vieţi banale, în loc să celebrăm această ocazie unică şi foarte scurtă de a trăi pe această planetă fantastică, în această Europă fantastică, în această ţară fantastică. Suntem ocupaţi să fim negativi, suntem ocupaţi să ne acuzăm unul pe altul. Lumina trebuie să vină de la un artist care deschide o uşă, care deschide o fereastră şi spune: Uitaţi-vă cât puteţi afară, dar uitaţi-vă şi înăuntru!  Sunteţi capabili de mai mult, riscaţi, pentru că momentul următor poate să fie mai bun decât ăsta, dacă aveţi curajul să riscaţi! O femeie mi-a spus cândva: Nu sunt prea fericită. Păi, atunci de ce nu pleci ca să fii mai fericită? De ce accepţi mediocritatea, de ce accepţi lipsa de fericire, în loc să te ameliorezi în fiecare zi? Arta face asta în fiecare zi. În viaţa mea, multe dintre lucrurile trăite sunt trăite printr-un inconştient complet”, a precizat Alexander Hausvater.

El şi-a amintit de perioada anilor `70, din Canada, la Montreal, în care exista “un conflict major” între francezii şi englezii care trăiau acolo, perioadă în care a început să facă spectacole atât în limba franceză, cât şi în limba engleză, şi chiar şi bilingve, care creau o legătură cu publicul de eveniment, adăugând că atunci a început de fapt “lucrul său contra publicului pasiv”.

 “Omul care era în faţa noastră era un partener de joc, care trebuia să facă şi să dreagă şi să meargă până la rezultate de necrezut. Şi nu încerc să vă spun ce am cerut publicului să facă, dar pot să vă spun că s-a creat la anumite spectacole ale mele şi o nouă generaţie în timpul spectacolelor. Publicul refuza să mai fie pasiv”, a menţionat Hausvater.

Regizorul canadian a atras atenţia că publicul nu trebuie să fie pasiv, ci trebuie să joace un rol, iar prezenţa lui la spectacole e o necesitate, precizând că indiferent de vârstă şi de clasa socială din care provine, publicul, mai ales cel modern, “trebuie să aibă o atitudine când merge la teatru”.

El a mărturisit că în întreaga sa viaţă dedicată teatrului a căutat întotdeauna să aleagă
“nu viaţa exprimată şi nici imaginea”, ci toate posibilităţile „pe care un om nu le-a experimentat”.

“Noi luăm decizii în fiecare moment, artistul ia decizii, pictorul decide ce culori să utilizeze, sculptorul ce bucăţi de granit să utilizeze, omul de teatru ce parte a activităţii umane îl interesează, poetul ce cuvinte să utilizeze pentru a crea o poezie. Fiecare dintre noi ia o decizie şi când nu luăm o decizie, e o decizie de care noi suntem responsabili. Nu contează credinţa, nu contează religia, dar fiecare lucru care mi s-a întâmplat în viaţă, teatrul meu vorbeşte de lucrurile acelea care nu s-au întâmplat şi care ar fi trebuit să se întâmple sau nu am avut curajul să le exprim, pentru că noi nu suntem capabili să exprimăm mai mult decât a fost dat. Dumnezeu ne-a dăruit acest corp, această capacitate de a iubi pe cineva, de a pupa pe cineva, dar capacitatea e în noi nelimitată, nelimitată. De fiecare dată când luăm o decizie, noi decidem pentru un lucru sau decidem pentru un om”, a explicat Hausvater, care a precizat că întotdeauna l-a intrigat “acea multitudine a necunoscutului”.

Regizorul Alexander Hausvater crede că e aproape imposibil să exprimi în cuvinte senzaţia pe care o ai când admiri ceva, când preţuieşti ceva, pentru că în momentul în care începi să descrii ceva, ai limitat totul.

“Sugestivitatea este parte din gândul artistului, cum să facă, cum să creeze, pentru ca omul să continue gândul lui, omul nu e informat de artist, omul transcende când întâlneşte un artist cu care el are o sensibilitate. De multe ori m-am întrebat de ce oamenii, publicul, adoră o piesă marţi seara, dar miercuri seara, cu acelaşi public, cu aceeaşi piesă, acelaşi regizor, oamenii se plictisesc de moarte şi pleacă. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că fiecare dintre noi suntem o ţară, o planetă, o insulă, şi fiecare dintre noi reacţionăm altfel”, a spus Hausvater.

El a adăugat că fiecare om înţelege altceva, pentru că e diferit de celălalt şi tocmai acest lucru este „uimitor şi extraordinar”.

Regizorul Alexander Hausvater a precizat că, în prezent, atât în şcoală, în universitate, etc.,  cât şi în viaţa de zi cu zi, oamenilor li se spune să fie la fel, deşi omul este unic, şi chiar dacă ar trăi 10 000 de ani, tot nu ar putea epuiza potenţialul, talentul şi frumuseţea din el.

“Omul e unic şi dacă am trăi 10 000 de ani, nu am putea epuiza potenţialul şi talentul şi frumuseţea din fiecare om. Dacă e un cerşetor de pe stradă şi în spatele lui poate să fie o comoară intelectuală, emotivă, o experienţă de viaţă extraordinară. Nu vă luaţi după aparenţe! Aparenţele chiar înşeală”, a spus Hausvater.

El consideră că arta şi artistul sunt “descoperirea şi materializarea”  cuvântului numit suflet.

“Păi, ce înseamnă acest cuvânt, suflet? În ebraică se numeşte nishma, care înseamnă suflet şi respiraţie. Înseamnă că sufletul e ceva palpabil, nu e ceva abstract, e ceva care există în respiraţia mea. Din respiraţie vine arta actorului, iar actorul care nu respiră, care nu înţelege respiraţia, care nu atinge pe cineva de la depărtare, de la trei metri sau trei sute de metri, doar cu respiraţia lui, respiraţia fiind un proces de transparenţă, când deodată simţi de ce respiri mai repede sau mai încet, pentru că fiecare emoţie te face să respiri în ritmuri diferite. Am spus acum câteva zile, lucrând în limbi diferite, am descoperit că bebeluşul polonez, comparat cu cel portughez sau cu cel indian, toţi respiră în ritmuri diferite, pentru că au ascultat muzicalitatea limbii şi ei respiră de acuma în aşteptarea limbii pe care o vor vorbi,  dacă e o limbă latină sau dacă e o limbă orientală, aşa că sunt lucruri necunoscute pe care trebuie să le înţelegem”, a explicat regizorul canadian.

El a subliniat că teatrul nu e o împărţire între actori şi spectatori arătând că în limba engleză acest cuvânt înseamnă că actorul este cel care acţionează, însă omul face multe activităţi zilnice care sunt considerate teatrale, pornind de la alegerea vestimentaţiei, încălţămintei, a machiajului, aranjarea părului, până la felul în care vorbeşte în diferite situaţii de comunicare, cu diferite persoane.

“Limbajul se schimbă în funcţie de situaţie, ne deghizăm, jucăm, toate astea sunt activităţi teatrale, care sunt baza umanităţii. Omul primitiv, după mine, şi mă consider puţin şi antropolog, a început să comunice ascultând sunetele din natură, un trăsnet, valurile mării, ploaia, ninsoarea şi a repetat acel sunet sute de ani, până ce acel sunet s-a oprit să fie un sunet şi a devenit semantic, un cuvânt. În momentul când a devenit cuvânt, omul a simţit că trebuie să comunice experienţa lui şi să înţeleagă experienţa altuia. Păi, dacă am fost la câmp sau dacă am pescuit o zi întreagă, vreau să spun cuiva ce mi s-a întâmplat şi în acelaşi timp să ascult ce i s-a întâmplat altuia. Cum comunic? Fiecare prin tradiţia lui. Unii comunică prin gest- pantomimă, altul comunică prin dans- coregrafie, altul comunică prin vorbe- scenariul de text. Teatrul era la început şi era de la început un lucru de revoltaţi, oamenii care fac teatru, în care am eu încredere, doi sau trei, vor să schimbe totul, exact ca oamenii în viaţă. Cu toţi am citit Biblia, Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei: Să nu mâncaţi din pomul ăsta!. Dar pomul ăla era într-o grădină, iar în grădină erau mulţi alţi pomi cu fructe şi mere mai bune decât astea. Nu, nu, nu! Adam şi Eva, actorii, au vrut să-şi asume riscul şi să mănânce ce nu trebuia. S-au revoltat. Actorul, dacă nu se revoltă, dacă nu-l simţi că pune pe masă tot ce are, siguranţa lui, nu e actor”, a spus Hausvater.

El crede că, în România, „marea tragedie” este acea “devenire a maselor de actori în  birocraţi, tehnocraţi” şi nu în oameni care riscă tot, ca să se schimbe.

Regizorul Alexander Hausvater a povestit şi de experienţa sa din Nicaragua, avută în urmă cu mai mulţi ani, unde a fost invitat să facă un spectacol, chiar în perioada în care ţara se confrunta cu un război civil, arătând că a fost impresionat de faptul că, timp de aproape două ore cât a durat spectacolul, soldaţi din cele două tabere au asistat la spectacol, apoi s-au întors la război, iar imaginea acestora din sala plină a fost surprinsă de un jurnalist, care a publicat a doua zi pe prima pagină fotografia, doar că deasupra unor capete era pusă câte o cruce. 

“S-a oprit războiul pentru un spectacol. Spectacolul era despre un om din Nicaragua, care a devenit mare jucător de baseball în America de Nord”, a povestit Hausvater subliniind că pentru unii dintre soldaţi ultima imagine, ultimul cuvânt sau ultimul lucru frumos pe care poate l-au văzut, a fost acel spectacol.

Alexander Hausvater a spus că un actor trăieşte în condiţii diferite decât restul omenirii, depune eforturi pentru a se concentra şi a deveni un alt om decât este, pentru a face lucruri pe care în mod obişnuit poate nu le-ar face niciodată, menţionând că actorul “se consumă” în timpul spectacolelor.

El consideră că teatrul trebuie să fie codificat şi că este, în acelaşi timp, şi un proces de mărturie, că fiecare om este un martor al timpurilor pe care le trăieşte, al politicii şi al vieţii, iar responsabilitatea fiecăruia este de a exprima această mărturie, pentru că mărturia este “istoria noastră”.

“Mărturia este istoria noastră. Noi nu învăţăm din cărţi, îmi pare rău, noi învăţăm mai ales din mărturia şi experienţa oamenilor pe care îi întâlnim într-o gară, într-un compartiment de tren, într-un restaurant, aceste întâlniri în care, deodată, cineva se confesează, spune ceva despre el, această întâlnire de suflet. Pentru mine, teatrul era necesar ca întâlnire de suflet. Nu am vrut niciodată ca spectatorii să iubească spectacolele mele. Mi se pare odios cineva care spune era bun sau rău, pentru că bun sau rău sunt termeni pentru consumaţie, pentru că bun sau rău este antricotul sau ficăţeii pe care i-am mâncat la prânz. Teatrul nu e bun sau rău, teatrul este continuitatea unei experienţe cu care trebuie să mergi acasă, la care trebuie să te gândeşti, trebuie să ştii că poate acel personaj avea dreptate, poate el trebuie să intre sub epiderma mea”, a mai spus Hausvater precizând că un spectacol bun nu îi oferă spectatorului un răspuns, ci generează întrebări, iar explicaţia o dă chiar spectatorul.

Alexander Hausvater a mai relatat o întâmplare din perioada sa de artist tânăr, când a decis să meargă la Galeriile Naţionale din Londra, în sala în care se aflau lucrări ale pictorului său favorit, J. Turner, pentru a-şi nota ce spun vizitatorii despre un anumit tablou.

 “Ei bine, toţi aveau o opinie diferită. Unul spunea că era o femeie, altul spunea că era un câmp, altul spunea că era o locomotivă. Artistul nu vrea un răspuns, artistul are întrebări şi întrebările lui trebuie să ducă la necesitatea fiecăruia să dea un răspuns, să-şi imagineze un răspuns, şi asta mi se pare extraordinar, luând în consideraţie că fiecare din noi avea o curiozitate, fiecare dintre noi încă ne păstrăm acea puritate copilărească, pe care am avut-o când eram copii”, a spus Hausvater arătând că acea căutare care îi leagă pe oameni unii de alţii este „fenomenal de importantă”.

El a amintit şi de spectacolul “Unchiul Vania”, de Anton Cehov, regizat la Quebec City, când în pauzele dintre acte ieşea să asculte observaţiile oamenilor, dar şi de un alt spectacol “ foarte revoluţionar”, realizat după o piesă olandeză,  în timpul căruia poliţiştii au venit şi i-au ridicat pe actori şi pe el, fără a mai putea continua şi actul al II-lea, iar spectatorii au venit cu maşinile până la sediul poliţiei scandând că doresc să vadă şi actul al II-lea, actorii reuşind să finalizeze spectacolul spunându-şi replicile de la etajul II al clădirii.

“Ce era semnificativ, că oamenii nu au vrut să meargă acasă, că oamenii au devenit militanţi, că oamenii nu erau spectatori. Dacă eşti spectator la teatru, eşti şi acasă spectator şi în viaţa ta eşti spectator. Noi nu suntem spectatori, noi suntem subiectul vieţii noastre. Nu suntem nici complement, nici adverb, suntem subiectul. E despre noi. Câţi dintre noi nu-şi trăiesc viaţa lor? Stai liniştit! Eu sunt fiica cuiva, sunt soţia cuiva, sunt bunica cuiva, eu sunt …. Dar tu nu-ţi aparţii? Nu ai o responsabilitate primară faţă de tine ca tu să evoluezi, ca tu să profiţi de tinereţe, de frumuseţe, de tot ce e în tine?”, s-a întrebat retoric Hausvater, menţionând că întotdeauna l-a interesat cel mai mult omul renaissense, omul care poate şi e capabil să facă totul, care găseşte singur modalitatea de a lucra.

Alexander Hausvater a mărturisit că tot timpul a fost urmărit de întrebarea “Ce dacă?”, întrebare care dă şi titlul cărţii sale, şi a arătat că improvizaţia se bazează pe aceste două cuvinte. întrebare.

El consideră că textul şi forma teatrală oglindesc spiritul, exact la fel cum “dragostea, mângâierea, sexul, îmbrăţişarea materializează iubirea”.

Regizorul canadian a mai vorbit şi despre experienţa sa din România, imediat după Revoluţie, dar şi despre alte colaborări pe care le-a avut cu diferite instituţii teatrale româneşti şi a reiterat ideea că fiecare om trebuie să-şi asume o responsabilitate, să renunţe la egoism şi să facă ceva unul pentru altul.

“Cum îndrăzneşte cineva să se plângă că primarul n-a făcut nimic, dacă el n-a făcut nimic. Teatrul spune: Fii activ! Fă ceva! Mă interesează ca teatrul să revină la începutul lui”, a mai spus Hausvater amintind că, în antichitate, grecii făceau spectacole gândindu-se că acea emoţie supremă, catharsis-ul, va duce la o schimbare a spectatorului, astfel încât “să devină un cetăţean mai bun, mai iubitor, mai profund, care să facă ceva unul pentru altul”.

De precizat că în debutul acestui eveniment, prof.univ.dr. Elena Brânduşa Steiciuc de la Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava a prezentat câte repere biografice din viaţa şi cariera renumitului regizor Alexander Hausvater, născut în anul 1947 la Bucureşti, cu rădăcini în Suceava, bunicul şi tatăl lui fiind născuţi aici, care a regizat de-a lungul activităţii profesionale peste 160 de spectacole în mai multe ţări, inclusiv în România.

(Liliana Bujdei)