Fostul ministru PDL al Educației, Daniel Funeriu, care a fost în conflict direct cu rectorul Valentin Popa, apără numirea acestuia în funcția de ministru al Educației

Fostul ministru PDL al Educației, Daniel Funeriu, care a fost în conflict direct cu rectorul Valentin Popa, când Universitatea Suceava a contestat clasificarea universităților, inclusiv în instanță,  apără numirea acestuia în funcția de ministru al Educației.

Daniel Funeriu a postat, joi, pe blogul personal, un text în care prezintă punctul său de vedere privind această nominalizare.

Vă prezentăm integral postarea lui Daniel Funeriu

„Colectivul” lumii universitare româneşti: rectori, nu rataţi ultima voastră şansă!

Există momente de cotitură în conştiinţa colectivă a naţiunilor. Evenimente aparent minore care provoacă furtuni de nestăvilit. Exact cum bătaia din aripi a unui fluture în jungla amazoniană poate provoca un ciclon în Caraibe. Scrisoarea de susţinere a rectorilor pentru nominalizarea făcută de un partid la funcţia de ministru este un astfel de moment. În care, dacă forţa colectivă a naţiei amorţite nu reacţionează radical, resorturile acestui comportament se vor reactiva şi îl vor reproduce la infinit, în ipostaze din ce în ce mai toxice. Să explic de ce; cu menţiunea că numele ministrului şi al partidului nu au nicio importanţă. Au importanţă cauzele care au dus aici, numele celorlalţi actori, ce e de făcut şi consecinţele. Să le luăm pe rând. Şi, credeţi-mă pe cuvânt, ceea ce spun este informaţie la prima mână. Nu teorii conspiraţioniste. Iar soluţia este unică.

Ce s-a întâmplat de fapt: un partid nominalizează un rector la funcţia de ministru al educaţiei. Stupoare însă: triplu-ministresa, arhifavorita, arhicunoscuta, arhidoritoarea, ahtiata după funcţii pierde fără drept de apel nominalizarea. Umilitor, la vot. Pentru că deja devenise prea vocală şi puternică.Se visase premier cu două zile înainte. Ayatolahul partidului se simţea ameninţat. Din acest moment se declanşează jihadul împotriva bietului nominalizat. Se fac colaje în care e surprins făcând greşeli de Gâgă (eu nu pot să cred că e agramat), televiziunile de pe al căror ecran triplu-ministresa nu se dezlipeşte nicio secundă îl ucid pur şi simplu. Clar, nu era mâna opoziţiei care pur şi simplu nu e în stare de aşa ceva: opoziţia este un ciudat amestec eterogen între o masă amorfă, una încă puerilă&necoaptă şi una foarte deşteaptă, dar cu prea multe cicatrici pentru a mai fi atractivă doritorilor de virginitate politică.

Telefoanele zbârnâie, zvonul se răspândeşte:

„dacă nominalizatul nu îşi găseşte rapid sprijin, va trebui făcută rocada, e prea puternică triplu-ministresa”.

Cine putea să îl sprijine pe bietul om? Devenise deja ţinta preferată (cu sau fără motiv, omul lua contact cu realitatea bucureşteană), dar nu putea să dea înapoi: atunci măcar să se aleagă cu funcţia! Universitatea lui era prea mică pentru a conta. Prieteni în lumea bună nu avea. Colacul de salvare apare însă: nominalizatul făcea parte din CNR: Cartelul Naţional al Rectorilor, organism recent eliberat de sub papucul greu de două decenii al… triplu-ministresei. Organism format din oameni cu vederi politice diverse. Uniţi însă în disperarea lor: nu ar mai fi suportat nicio secundă să le fie stăpână triplu-ministresa. Pentru că ar fi venit după 6 ani de aşteptări frustrate şi ar fi „popit” pe mulţi dintre ei, care de-a lungul timpului s-au dedat la mici trădări. Disperaţi aşadar de perspectiva unei „rocade” de ultim moment, redactează o scrisoare de sprijin cu asentimentul şefului CNR, el însuşi fost ministru, dar beneficiarul unei imagini încă bune. Scrisoarea este, aşadar, paiul omului care se îneacă. Nu dragoste pentru nominalizat. Nu extaz sau obedienţă în faţa partidului. Doar disperarea de a evita perspectiva unui nou toc în gură. O scrisoare de sprijin prost gândită: mult prea asemănătoare cu odele pentru tovarăşa din trecut. Scrisoarea este semnată iniţial de exponenţii universităţilor „mici”, care erau solidare cu eroul lor, cel care a atacat cu perseveranţa absurdă a „soldatului japonez” clasificarea din 2011, în urma căreia universităţile susţinătorilor au fost clasate fix unde le e locul. Pierduse fără drept de apel, dar gestul conta, nu?

Întâia mare eroare nu este redactarea scrisorii, ci minciuna din ea: adevărata scrisoare, pe care toţi o aveau în gând, suna aşa:

„Stimate domnule Dragnea: nu o mai suportăm pe triplu-ministresă, vă mulţumim că nu aţi nominalizat-o, vă rugăm frumos să nu vă schimbaţi decizia. Nu avem nimic cu omul nominalizat, nu e nici genial, dar nici prost, e de-al nostru, credem că fiecare dintre noi îşi va face micile deal-uri cu el, dar, vă rugăm din suflet, nu o mai puneţi pe trplu-ministresă; ştiţi, noi suntem mici în faţa atotputerniciei voastre, ne şi pesedizăm dacă e cazul, dar vă rugăm frumooos”.

Dar nu, oamenii nu au coloana vertebrală necesară asumării unui astfel de mesaj. De ce? Simplu:

„cum să zic asta? Nu vezi că are nouă vieţi, dacă nea-Caisă ăsta dă chix, cum mă aştept, şi revine triplu-ministresa pe cal alb şi mă distruge?”.

Ştiu sigur că i-a durut pixul semnând. Ştiu că au făcut-o fără entuziasm. Dar ar fi fost mult mai mare durerea îndreptării coloanelor vertebrale prea mult curbate de pupatul mâinii celei care reprezintă triumful minciunii asupra a milioane de copii. Dar să mergem, neabătuţi, mai departe.

După ce semnează cei 30, efectul e imediat: totul se calmează, atacurile la adresa nominalizatului se liniştesc, triplu-ministresa dă din picioruţe, dar Dragnea, prea versat, spune pe sub mustaţă: „dar nu vedeţi ce susţinere are? Noi vrem informatică, nu gramatică, Teleorman, baroni, centenar, alea, alea, cum să renunţăm la el? Laser frate…”. Cred că în acel moment toţi iniţiaţii în ale măruntaielor sistemului de educaţie, moi y compris, au răsuflat uşuraţi. Game over, linişte şi pace.

Dar, surpriză: uimiţi de eficacitatea demersului şi liniştea în care s-a desfăşurat acţiunea, vreo 15 rectori care nu semnaseră în primă instanţă s-au speriat:

„dacă ăsta chiar ajunge noul Spiru Haret şi vede că eu nu am semnat mă va termina. Hai să mă grăbesc să semnez şi eu, inventez scuza că nu eram în ţară şi gata, sunt din nou în gaşcă”.

Nu semnează un număr mic de oameni şi, atenţie, nu semnează rectorii majorităţii universităţilor private, care au crescut ca Făt-Frumos în, aţi ghicit, mandatul triplu-ministresei. Surprizele se ţin lanţ: semnează şi rectorul universităţii triplu-ministresei, copilul său de suflet. Abia acest al doilea val de semnături declanşează reacţia în lanţ.

O reacţie violentă, justificată, dar căreia îi lipseşte esenţialul: filmul exact al evenimentelor şi înţelegerea profundă a resorturilor care au dus la scrisoare. Ca de obicei, se fac citiri în cheie conspiraţionistă. Să cităm câteva:

„e o cabală a securităţii/statului paralel”,

„ba nu, e pentru că vor să iasă bine la clasificarea viitoare”,

„nici vorbă, se ştie că rectorii sunt pesedişti”,

„sunt analfabeţi precum nominalizatu’”,

„vor bani”,

„sunt plagiatori şi se acoperă între ei”.

Nu, nu e nicio securitate la mijloc, niciun ministru nu e atât de idiot încât să dea bani sau clasificări favorabile pentru o biată scrisoare de susţinere, rectorii nu sunt analfabeţi, nu sunt toţi plagiatori, iar pesedişti da, sunt mulţi, dar vor adera şi la partidul marţienilor dacă vor guverna marţienii. Sunt doar o ceată de disperaţi, incapabili să ţină piept pe faţă triplu-ministresei şi, se vede acum, fără coloană. Sau cu o coloană bolnavă. Nu, fraţilor, nu e nimic complicat. E ca briciul lui Ocam: de disperarea că triplu-ministresa le va pune iar papucul în cap au făcut un gest nesăbuit. Pe care nu au curajul să îl recunoască pentru că, poate, într-o zi, coşmarul lor nepovestit va reveni pe un cal alb.

Care au fost consecinţele şi ce e de făcut acum? Hehe, aici e aici. Iar dacă eu, unul, nu sunt revoltat decât pe jumătate de scrisoarea în sine (într-un moment de disperare poate şi mie mi-ar fi părut o idee de luat în considerare), adevărata faţă a acestor rectori se vede aici:  revoltător este comportamentul de la „ţigara de după”. Să analizăm, rând pe rând, fiecare actor:

1)      Şeful rectorilor: omul îşi asumă fapta. Cu neglijabile ezitări şi lucruri nespuse, recunoaşte public şirul evenimentelor. Încearcă să-şi păstreze reputaţia de om, dacă nu fără cusur, măcar de o verticalitate destul de rară în peisajul academico-politic actual, cu atât mai mult cu cât nu el a redactat documentul. Ştie că nu e într-o situaţie confortabilă, are şi reputaţia de apărător al unei familii cu tradiţii universitare autentice. Are însă nişte aşi în mână: mesajele de susţinere ale rextorilor sunt stocate în mobilul său. Unii dintre rectori, care post-factum se trezesc că ba au semnat, ba nu, ar fi total decredibilizaţi dacă aceste mesaje ar apărea public. E aşadar un pariu îndrăzneţ cu viitorul ca el, şeful rectorilor, să îşi apere aceşti subalterni care se întorc după cum bate vântul. Să îi apere cu pieptul scos şi cămaşa deschisă: în eventualitatea în care ei ar ajunge şefi vreodată să aibă faţă de el acea loialitate tacită, izvorâtă din cel mai puternic liant între oameni: vina comună. Pe ei, cei care încă nu sunt hotărâţi dacă au semnat sau nu au semnat, dar care au trimis mesajul de accept, îi liniştesc: nu îl cunosc aproape deloc pe şeful Cartelului Naţional al Rectorilor. Dar intuiţia îmi spune că are nervii mai tari ca voi şi nu vă va trăda. Dormiţi, dar, liniştiţi și să nu vă fie frică decât de oglinda în care vă priviți când vă bărbieriţi. Ce are de făcut şeful rectorilor? Să iasă public şi să spună, limpede ca cristalul, adevărul gol-goluţ. E simplu: „când eram ministru m-am convins că cea mai mare pacoste pe educaţia din România a fost triplu-ministresa şi am contribuit la acest gest al scrisorii, unic şi deloc academic, din disperare: contextul politic era de aşa natură încât orice variantă era mai bună decât triplu-ministresa. Îmi asum.” Ştiu că gândeşte aşa: nu pentru că mi-ar fi spus-o, ci pentru că nimeni care a sta pe acel scaun şi înţelege consecinţele acţiunilor nesăbuite ale ei nu poate gândi altfel. Ah, şi să reziste tentaţiei de a arăta presei pe surse mesaje care îi incriminează pe colegii săi. E o bună igienă.

2)      Cei care au semnat „din prima”: să confirme veridicitatea procesului aşa cum el este relatat de şeful rectorilor. Să explice clar motivul semnării şi să nu se bucure că au scăpat ieftin, realizând „crima” cu mâna şefului lor. Acest motiv, pentru a fi credibil, nu poate să decurgă din dragostea şi extazul faţă de personalitatea academică copleşitoare a nominalizatului. Şi mai ales să nu se ascundă după cireş dând toată vina pe şeful lor. Că nu el le-a pus pixul (sau aifounu’) în mână.

3)      Cei care nu au semnat: respect, guys, but… trebuie să explicaţi public de ce nu aţi fost solidari cu colegii voştri, cum aţi găsit în voi resorturile unei rare verticalităţi? Dar să fiţi oneşti şi să recunoaşteţi cancerul generalizat. Poate, la solictare, aţi răspuns „daaa, excelentă idee, dar ştii, eu nu pot să mă expun pentru că…”. Să o spuneţi public dacă este cazul, nu să profitaţi de turnura evenimentelor pentru a vă urca pe un cal alb. Ei merită lăudaţi. Nu neaparat pentru curaj, nu numai pentru verticalitate, nu neaparat pentru neimplicare politică, ci pentru discernământ şi spirit de conservare. Unii dintre ei nu au semnat pentru că adorm şi se trezesc cu datoria neimplicării partizane a universităţii pe care o conduc (nu e ironie, chiar dacă pare). Eu unul mă simt bine că Timişoara şi Universitatea din Bucureşti nu au fost parte. Alţii pentru că au rezistat, remarcabil, tentaţiei de a fi solidari cu haita. Chiar dacă visează că, într-o zi, vor avea ei înşişi nevoie de sprijinul haitei printr-o scrisoare identică. Ei, cei care nu au semnat, au acum legitimitatea să explice public ce se ascunde de fapt sub preşul Cartelului Naţional al Rectorilor. Cu riscul să supere. Dacă o fac, nu le va fi uşor. Vor rupe legământul tacit al milioanelor de fire care îi conectează la interesele ilegitime din lumea universitară sau la alte reţele de putere, trecute şi prezente, şi ele sunt multe. Vor fi atacaţi din toate părţile. Dar, după ce furtuna va trece, se vor putea urca pe piedestalul moral care, în final, îi va ridica deaspura norilor grei de impostură universitară care apasă pe umerii fiecărui copil al României. Hai, curaj: nu e nicio ruşine să te desolidarizezi de ceata asta.

4)      Cei care au semnat, dar nu au semnat, dar de fapt nu mai ştiu nici ei, dar hey, wait, de fapt şeful rectorilor are proba: ei sunt în cea mai delicată situaţie. Chiar dacă în aroganţa mea spun adeseori că am o soluţie pentru orice situaţie, la situaţia lor chiar nu am nicio soluţie. Pentru că, de fapt, ei sunt fără soluţie. Proteză pentru amputarea de caracter încă nu s-a inventat. Am doar aşa, un soi de furie amestecată cu milă şi compasiune. Dar vă atrag atenţia clar că un fals model, un om care „se dă” ceea ce nu este, un om veşnic măcinat de naturalul duplicităţii proprii şi incapabil să asume ceva cristalin, un om care, de exemplu, nu se exprimă asupra unui evident plagiat dacă acesta nu e fix în zona lui de specializare, e mai periculos pentru societate decât un borfaş asumat. Sau cel puţin un borfaş care nu se pretinde Maica Tereza. Falsele modele şi decepţia care izvorăşte din înşelarea unor aşteptări fals umflate sunt, pe termen lung, de o toxicitate nebănuită. Pentru că vor distruge ceea ce e mai de preţ în sufletul omului: încrederea. Iar distrugerea încrederii este, din cât simt eu, ireversibilă.

5)      Presa: are datoria să afle adevărul, tot adevărul, chiar dacă cel mai simplu este să citească aceste rânduri. Să facă rost de print-screen-uri, să ia declaraţii, să meargă pe firul evenimentelor. Să facă liste nominale ale ruşinii, să explice zi de zi de ce acest eveniment are o importanţă crucială: pentru că e vorba de caracterul celor care au în mâinile lor tocmai formarea… caracterului a milioane de tineri. Pentru că cel mai mare rău făcut României a fost inversarea piramidei valorilor, făcută cu aportul şi sub supravegherea atentă a universităţilor şi a triplu-ministresei.

6)      Studenţii: să ia atitudine curajoasă prin toate mijloacele.

7)      Ministrul: să tacă şi să declanşeze controlul tuturor tezelor de doctorat de după 1989. Ale demnitarilor primele.

8)      Triplu-ministra: să îşi respecte reputaţia de ignobilă răstălmăcitoare de adevăr, de mincinoasă desăvârşită şi să spună, aşa cum perfect o face, serafic şi nevinovat: „vaaaai, ce oroare absolută ca rectorii să fie părtinitori politic. Eu toată viaţa am dedicat-o şcolii şi profesoooorilor, de 25 de ani am numai funcţii politice, dar niciodată nu am implicat universitatea mea în politică; nu e admisibil ca rectorii să se pronunţe politic”. Recunoaşteţi că ar fi tare dacă ar face asta. O cred capabilă.*

9)      Votanţii: să voteze din nou exact pesediştii care acum sunt la putere. Că dacă votează alţi pesedişti cine ştie cu ce genii mai vin ăştia.**

10)  Preşedintele: să folosească momentul pentru a se spăla de păcatul unei prea uşoare cedări la nominalizarea actualului premier. E suficient de grav pentru a justifica o intervenţie de la Cotroceni.

Mai este categoria celor care, după ce au semnat sau nu au semnat, au considerat că e bine să facă un gest spectaculos. E alegerea lor, dar această alegere este incompatibilă cu atitudini ulterioare servile. Dacă v-aţi angajat pe un traseu comportamental anume, nu vă abateţi de la el, indiferent care ar fi filosofia voastră de viaţă. Mergeţi până la capăt. Nu poţi să feliciţi în privat un om, fie el şi ministru, după ce l-ai distrus în presă.

Păcatul iniţial şi sursa acestei scabroase afaceri sunt aceleaşi care au dus la acceptarea plagiatului ca un comportament generalizat, aceleaşi care au dus la irelevanţa multor universităţi, aceleaşi care au dus la schilodirea construcţiei umane şi profesionale a sute de mii de studenţi, la vehicularea unor sume de bani de ordinul sutelor de milioane de euro anual. Acest păcat se numeşte utilizarea universităţilor ca trambulină politică, utilizarea universităţilor ca instrument de dobândire a puterii politice. Ungerea unor parlamentari analfabeţi în posturi academice de către universităţi, majoritar private, a servit la consolidarea influenţei transpartinice a acestor universităţi în Parlament. Manipularea asociaţiilor de studenţi în scopuri politice (urmăriţi parcursul politic al foştilor „lideri” ai studenţilor: mai toţi sunt aleşi pesede), alocarea către sine sau prieteni a granturilor de cercetare multianuale când sunt la putere, pentru a avea ce ronţăi când ajung în opoziţie, popularea posturilor universitare importante cu nulităţi arondate politic în detrimentul excelenţei, acapararea puterii în sistemul de sănătate prin intermediul posturilor din universităţile de medicină, calitatea jalnică a formării cadrelor didactice, care la rândul lor vor schilodi generaţii de elevi, ridicarea imposturii la rang de model social, iată doar câteva dintre efectele acceptării implicării politice a celor cu funcţii de conducere în universităţi. Lucru pe care l-am eradicat prin Legea educaţiei din 2011 dar care, aţi ghicit, a fost primul modificat după ce am plecat, în indiferenţa generală. Da, asta plătiţi acum: indiferenţa voastră la regresul din 2012.

Aş vrea ca acest eveniment demn de un trib primitiv să aibă măcar un efect pozitiv: să conştientizaţi că atât timp cât nu se vor face bine universităţile, nu vom reuşi să fim o naţiune cu fruntea sus, o națiune care încetează să îşi justifice eşecurile prin invocarea nu ştiu căror conspiraţii intergalactice. Vestea bună e că nu e o chestiune de viaţă şi de moarte: dacă nu vom însănătoşi radical universităţile noastre nu vom muri, vom avea ce pune pe masă, micii vor continua să sfârâie pe grătar, şpriţul cu sau fără sifon va curge din abundenţă, la ski în Austria vom putea merge, la mare la fel, o miuţă vom putea încinge, economia va creşte. Dar nu vom face niciodată acel salt la care cei din jur să se uite şi să spună: „iată un model de naţie demnă”. Vom trăi bine, la fel cum poate să trăiască bine şi o slugă obedientă care are un stăpân cumsecade.

Dar eu unul doresc, pentru naţia mea, să aibă măcar statutul unui burghez, dacă nu chiar al unui nobil. De ce? Ei bine, pentru că putem. Dar se pare că nu vrem.

Dragi rectori,

N-am nicio îndoială că veţi citi ce am scris. Ştiţi prea bine că am dreptate. Ştiu că mai aveţi acea urmă de onestitate care să vă facă să vă simţiţi prost în faţa oglinzii. Mă cunoaşteţi suficient, știți că, spre deosebire de voi, am argumentele necesare pentru a mă urca pe piedestalul moral de pe care să vă arăt cu degetul. Pentru că, atât timp cât v-am condus, nu am făcut niciun compromis. Nici cu cei care îmi eraţi apropiaţi şi nici cu cei care mă uraţi de moarte, cărându-mi în acelaşi timp valiza prin aeroporturi. Mai ştiu că, din păcate, apelurile serafice către lichele nu au decât efect retoric. Dar mai ştiu că nu toți sunteţi lichele. Aveţi astăzi trei opţiuni: 1) să vă ascundeţi după cireş sperând că povestea se va uita. E posibil să se întâmple asta şi să vă păstraţi postul călduţ. 2) Să daţi vina pe şeful vostru. Nu comentez, e prea josnic. 3) Să vă daţi demisia toţi cei care aţi semnat. În ultimă instanţă pentru lipsă de discernământ. Şi să cereţi, eventual, universităţilor voastre un nou mandat. Pentru că v-am dat o lege care nu mai pune rectorul la cheremul unor jocuri de culise, ci îl obligă să iasă cu pieptul în faţa tuturor colegilor. Daţi României ultima şansă pe care o mai are: în absenţa vreunui reper moral din viaţa publică fiţi voi ultima redută a încrederii. Oooof, dar ce păcat că nu sunteţi capabili…

De ce un gest spectaculos şi radical este unica soluţie? Pentru că, scrisoarea în sine şi accederea la importanta şi onorabila funcţie de rector nu sunt cauzele răului, ci efectele sale. Cauza este, aşa cum am spus, totala politizare a universităţilor. Amestecul toxic între politică şi universitate a produs comportamente sedimentate în decenii. La rândul lor, ele au produs un labirint toxic al intereselor ilegitime din care nu se poate ieşi decât dinamitând labirinitul. Iar aici este momentul să îmi cer scuze că nu l-am dinamitat eu. Programasem acest lucru pentru vara lui 2012, prin efectul combinat al luptei antiplagiat şi aplicarea Legii educaţiei, dar, din păcate nu am reuşit să rezist şi să fac în universităţi ceea ce am făcut şi la bac. E doar vina mea. Iar în ceea ce priveşte pe voi, nu citiţi acest text în cheia unor mize mici: „cine să fie ministru”, „a semnat sau nu a semnat Xulescu”, „chiar e terminată triplu-ministra”… Miniştri vor fi mulţi, despre Xuleşti oricum toată lumea ştie ce le poate capul, iar triplu-ministra nu e decât matca unui stup de albine bolnave. Marea miză e, de fapt, suma marilor mize ale micilor albine, adică marile mize legate de copiii voştri. Pentru că pe băncile şcolilor noastre sunt cei mai de temut competitori ai lui Google sau Amazon. Dar ale căror mari mize personale se vor disipa dacă stupul nu produce o nouă matcă care să nu mai zboare… bezmetic***.

PS: aveţi noroc că nu vă sunt ministru. Aţi greşit atât de grav prin încălcarea principiului neimplicării politice exprimat în lege încât v-aş demite pe toţi, conform legii.

PPS: triplu-ministreasa va face ce ştie mai bine :ceea ce place pesediştilor. Printre sughiţurile unei plânsoteci epocale va spune „vedeeţi ce mi-a făcut Dragnea ? Eeeu, care mi-am dat viaţa şi sacrificat educaţia copilului meu pe altarul slujirii educaţiei pesediste, să fiu umilită aşa doar pentru că am vrut să fiu premier?”. Iar când lui Dragnea îi vor expira termenul şi deal-urile sulfuroase îi va lua locul. Posibil cu candidatura la prezidenţiale. Cu şanse reale de câştig.Trust me.

* « cea mai mare şmecherie a diavolului este să te convingăcă el nu există » Charles Baudelaire

** umornegru

*** « bezmetic » etimologic:„fără matcă”