IPS Pimen Suceveanul în Pastorala la Nașterea Domnului: Trăim într-o lume înclinată spre o viață secularizată, materialistă(…)Această stare de secularizare o vedem, din nefericire, inclusiv în zilele de sărbătoare a Nașterii Domnului, numită de popor și Crăciunul

Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, IPS Pimen Suceveanul, arată în Pastorala la Nașterea Domnului că Mântuitorul S-a născut într-o peșteră, un adăpost pentru animale, într-un locaș smerit, cel mai smerit; ca să dea pildă de smerenie, începând încă din pruncie, iar înaltul ierarh observă că „trăim într-o lume înclinată spre o viață secularizată, materialistă, călăuzită de cuvintele: „să bem și să mâncăm, căci mâine vom muri”.

Vă prezentăm integral Pastorala la Nașterea Domnului a Arhipiscopului Sucevei și Rădăuților, IPS Pimen Suceveanul

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini

din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie,

har, milă şi pace de la Dumnezeu – Tatăl,

iar de la Noi, arhierească binecuvântare.

Dreptmăritori creștini,

Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) Se naște cu trup pentru mântuirea noastră, cum mărturisim în Simbolul Credinței. „Plinirea vremii” înseamnă timpul în care oamenii, înstrăinați fiind de Dumnezeu și ducând o viață plină de păcate, o viață de frământări sufletești, nu mai puteau să o suporte, cum spune proorocul Isaia (63, 19).

În această stare sufletească, oamenii au dat ascultare cugetului, conștiinței și s-au smerit, dorind din adâncul sufletului lor să se întoarcă la Dumnezeu. Deci în această stare sufletească a oamenilor Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, întrupându-Se din Sfânta Fecioară Maria, prin lucrarea Sfântului Duh.

Mântuitorul S-a născut într-o peșteră, un adăpost pentru animale, într-un locaș smerit, cel mai smerit; aceasta ca să ne dea nouă pildă de smerenie, începând încă din pruncie.

Mântuitorul ne-a învățat cum să trăim: în dragoste creștinească și iertare; ne-a învățat nu numai prin cuvinte, ci și prin faptele Sale, iertând pe cei păcătoși și iubindu-ne cu prețul vieții Sale, răbdând pălmuirile, biciuirile și durerea morții prin răstignirea pe Cruce, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și moarte de Cruce” (Filipeni 2, 8); prin Cruce Dumnezeu ne-a împăcat cu El (Efeseni 2, 16).

Mântuitorul ne-a învățat cum să trăim viața noastră pământească prin cuvintele rostite pe Muntele Fericirilor; prin cuvintele despre felul cum vom fi judecați după ce trecem pragul acestei vieți pământești, așa cum citim în Sfânta Evanghelie din Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, arătându-ne importanța faptelor de milostenie față de cei aflați în diferite lipsuri și necazuri, numindu-i pe cei neajutorați „frații Săi prea mici” (Matei 25, 40).

Mântuitorul ne-a învățat în această Sfântă Evanghelie că viața noastră nu se sfârșește la marginea mormântului, ci ea, cu sufletul, îndată ce murim cu trupul, continuă în viața veșnică, iar la sfârșitul lumii, continuă și cu trupul înviat. Dovada că vom învia cu trupul ne-a dat-o Mântuitorul prin însăși Învierea Sa, nu numai prin învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain sau învierea lui Lazăr mort de patru zile.

Iubiți credincioși,

Nașterea Domnului este vestită, cum bine știm, și prin glasurile copiilor colindători. Cuvintele colindelor sunt luate din cele ale Evangheliei, exprimate într-o formă populară, pe înțelesul tuturor, și a celor mici și a celor mari, mai puțin cunoscători cu mintea a limbajului învățăturilor sfintelor dogme ale credinței noastre ortodoxe, dar adânc trăitori cu inima în toată curăția Duhului adevărului, a vieții de sfințenie.

Trăim într-o lume înclinată spre o viață secularizată, materialistă, călăuzită de cuvintele: „să bem și să mâncăm, căci mâine vom muri”(I Corinteni 15, 32). Această stare de secularizare o vedem, din nefericire, inclusiv în zilele de sărbătoare a Nașterii Domnului, numită de popor și Crăciunul.

Despre această stare, păcătoasă din punct de vedere creștin, Sfântul Apostol Pavel ne atrage atenția, învățându-ne: „Nu vă lăsați înșelați. Tovărășiile rele strică obiceiurile bune. Treziți-vă cum se cuvine și nu păcătuiți. Căci unii nu au conștiință de Dumnezeu; o spun spre rușinea voastră”(I Corinteni 15, 33-34).

Dreptmăritori creștini,

Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu ne-a unit cu El „prin Cruce”(Efeseni 2, 16).

Mântuitorul S-a rugat, în grădina Ghetsimani, nu numai pentru apostolii Săi, ci și pentru cei care vor crede în El, prin cuvântul lor (al apostolilor, n.n.) „ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”(Ioan 17, 20-21).

Acest mesaj, această dorință a Mântuitorului ca toți cei ce cred în El să fie una, a fost și pentru strămoșii noștri un ideal permanent, cum spune Mihai Eminescu, vizibil în „menținerea unității reale a limbii strămoșești și a Bisericii naționale. Biserica, maica spirituală a neamului românesc, a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului. Ea, care domnește puternic dincolo de granițele noastre (…) e azilul de mântuire națională acolo unde românul nu are stat (…)

Biserica răsăriteană (ortodoxă n.n.) e națională, nu numai că admite, comandă chiar ca serviciul (liturgic n.n.) să se facă în limba grăită de popor (…) fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazem moral într-o lume a mizeriei și a durerii, și acest tezaur îl păstrează limba sa proprie în cărțile bisericești și mirene – cronicele. În limba sa numai, i se lipesc de suflet perceptele bătrânești, istoria părinților săi, bucuriile și durerile semenilor săi (…)”.

Aceste cuvinte, aceste simțăminte Mihai Eminescu le datorează faptului că încă din copilărie a cercetat sfânta biserică, lăcașul de închinare, în zilele de sărbătoare, bunicul său fiind cântăreț bisericesc, și, așa cum știm cu toții, copiii crescuți și educați de bunici sunt cei mai realizați sufletește.

Mihai Eminescu încă din copilărie a auzit și a pus la inimă deopotrivă și cântările bisericești, deci a pus la inimă și cuvintele Mântuitorului, amintite mai la începutul acestor rânduri, ca toți să fie una în Dumnezeu. De aici a înțeles el contribuția Bisericii noastre strămoșești la păstrarea și trăirea noastră în duhul unirii – al unității de credință și de Neam.

Preafericitul Părintele nostru Patriarh Daniel a prezentat pe larg cele de mai sus în cuvintele sale pastorale, rostite în cursul acestui an al Centenarului unirii românilor într-un singur stat în granițele sale firești – istorice.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii, Botezul Domnului și Anului Nou vă urez sănătate și bună sporire în trăirea credinței noastre strămoșești, în Duhul adevărului și al unității de credință și Neam.

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

† P I M E N,

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR