Intră acum și în grupul de
Mesajul pastoral de Crăciun al ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Radauţilor:
Motto: “Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie… ca să dobândim învierea” (Gal. 4,4-5).
Omul, chip al lui Dumnezeu, nu poate trăi departe de Dumnezeu, fără Dumnezeu. Dumnezeu este prezent în tot locul, după cum mărturiseşte psalmistul David: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginea mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalm. 138, 7-10).
Păcatul îl împinge pe om să se ascundă de Dumnezeu, aşa cum a făcut Adam în rai, după ce a păcătuit neascultând de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul oprit, „pomul din mijlocul raiului” (Facere 3,3); omul biruit de păcat tot mai mult se îndepărtează de Dumnezeu, de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu; păcatul aduce moarte (Romani 6,23), moartea sufletului. Conştiinţa omului ajuns în această stare sufletească, nu încetează să-i strige tot mai mult să se întoarcă la Dumnezeu, cerând lui Dumnezeu descătuşarea de înfăşurăturile păcatelor care lesne înfăşoară pe om.
Oamenii din Vechiul Testament aflaţi sub povara păcatului înstrăinării de poruncile lui Dumnezeu nu mai puteau suporta această stare sufletească ajunsă la marginea răbdării; simţeau, erau pe deplin încredinţaţi că viaţa nu poate fi trăită fără legătura sufletească cu Dumnezeu şi, ca urmare, cereau, strigând din adâncul sufletului lor, ajutorul lui Dumnezeu; cereau lui Dumnezeu să se apropie de ei, să-i elibereze din robia păcatelor. Aceasta trebuie să înţelegem prin cuvintele „plinirea vremii”. Oamenii căutau pe Dumnezeu precum „cerbul izvoarele apelor” (Psalm 41,1). Proorocul Isaia ne-o spune foarte limpede: „Am ajuns ca unii peste care Tu de multă vreme nu mai stăpâneşti şi care nu mai sunt chemaţi cu numele Tău. Dacă ai rupe cerurile şi Te-ai pogorî, munţii s-ar cutremura” (Isaia 63,19).
La acest soroc de criză sufletească a lumii din Vechiul Testament, numit „plinirea vremii”, Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, ca să răscumpere pe oameni din robia păcatelor „scoţându-i de sub puterea întunericului şi strămutându-i în împărăţia Fiului iubirii Sale” (Coloseni 1, 13), „dându-le putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1,12).
Fiul lui Dumnezeu, ca om, S-a născut într-o peşteră, în peştera din Betleem, a fost înfăşat în scutece sărăcăcioase şi culcat într-o iesle, în ieslea animalelor adăpostite în acea peşteră. Pe cât de smerit şi sărăcăcios a fost sălaşul (adăpostul) în care Fiul lui Dumnezeu S-a născut în trup, pe atât de măreţ şi dumnezeiesc a fost spaţiul, bolta cerului de deasupra peşterii din Betleem luminată de „slava lui Dumnezeu”. „Mulţime de oaste cerească lăuda pe Dumnezeu zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,13-14).
Aceste cuvinte cântate de corul îngerilor, pentru noi, oamenii, înseamnă chemări adresate nouă de Dumnezeu, şi anume: în viaţa noastră pământească suntem datori să-L slăvim pe Dumnezeu şi să trăim în pace unii cu ceilalţi, întru bunăvoire, pentru ca în acest fel să ne facem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul pe Muntele Fericirilor (Matei 5,9).
Să trăim în pace cu cei de lângă noi, cu cei din sânul familiei noastre, cu cei din localitatea în care trăim – sate sau oraşe, cu cei cu care împreună lucrăm, călătorim, ne rugăm; împreună să ne bucurăm, împreună să ne întristăm; în necazuri să ne ajutăm; să ne cerem iertare şi să dăm iertare unii altora. Toate acestea să le facem, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „pe cât stă în puterea noastră…” (Romani 12, 18).
Să-L slăvim pe Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru tot binele de care ne bucurăm, ştiind că „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor…” (Iacov 1,17); să nu ne fălim unul cu altul împotriva celuilalt, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Şi ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Corinteni 4,7); „…Nu poate omul să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer” (Ioan 3,27).
Să-L slăvim pe Dumnezeu, să-I mulţumim şi să ne bucurăm chiar şi în necazuri, ştiind că necazurile sau încercările din viaţa noastră pământească sunt cercetări ale lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastră. Să-l ascultăm pe Sfântul Apostol Pavel, vorbindu-ne despre necazuri: „…Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă” (Romani 5,3-5). Omul cuprins de necazuri se întoarce mai uşor la Dumnezeu. Necazurile sunt crucea vieţii noastre creştineşti. Mântuitorul ne întăreşte în acest sens spunându-ne: „…Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni…” (Ioan 15,20), iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „…Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 14,22). Povara necazurilor o purtăm cu ajutorul lui Dumnezeu: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte” (Filipeni 4,13).
Dumnezeu – Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos născut în peştera din Betleem, „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 11-12). Irod nu l-a primit, ba a căutat chiar să-L ucidă la vârsta prunciei. Cărturarii şi fariseii au cerut lui Pilat să-L condamne la moarte după ce L-au batjocorit.
Împăraţii Nero, Diocleţian şi alţii asemenea lor nu numai că nu L-au primit, din contră, i-au prigonit şi i-au omorât pe cei care L-au primit, adică pe creştini. Dar „…Dumnezeu nu se lasă batjocorit”, spune Sfântul Apostol Pavel (Galateni 6,7). Astfel cuvintele Evangheliei au fost primite nu numai de oamenii din părţile Ţării Sfinte, ci şi de cei din alte părţi ale pământului, inclusiv cei din Europa. Aceştia au creat o cultură ale cărei rădăcini sunt creştine. Oamenii, o parte din ei, cu timpul, treptat – treptat, călăuziţi numai de puterea minţii, s-au înstrăinat însă de învăţătura şi morala Evangheliei şi o dată cu aceasta s-au înstrăinat şi de cultura cu rădăcini creştine, încât astăzi aceşti oameni plănuiesc şi se silesc să realizeze o uniformizare, o globalizare a lumii europene, mai mult, o comunitate umană fără Dumnezeu. Aceasta a vrut să facă în trecutul nu prea îndepărtat şi Stalin sub stindardul ideologiei comuniste-atee, dar, cum ştim, nu a reuşit, a pierit aşa cum au pierit şi Nero, Diocleţian şi alţii ca ei.
Acest plan diabolic îngrijorează astăzi tot mai mult pe toţi cei care ne străduim să trăim călăuziţi de învăţătura şi morala creştină, respectând valorile culturii cu rădăcini creştine, contribuind la păstrarea şi îmbogăţirea lor. Această îngrijorare se risipeşte din sufletele noastre, dacă luăm aminte la cuvintele Mântuitorului: „Porţile iadului nu vor birui Biserica Mea” (Mat 16, 18).
Într-adevăr, fiii Bisericii noastre rămân mai departe statornici în trăirea şi mărturisirea credinţei noastre strămoşeşti temeluită pe cuvintele Sfintei Evanghelii rostite de Cel născut în peştera din Betleem, rămân în credinţa cea vie împletită cu dragoste lucrătoare a faptelor de ajutorare a „fraţilor prea mici ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos” aflaţi în diferite strâmtorări de ordin material sau sufletesc.
Ajutorul pe care creştinii noştri „de la vlădică până la opincă”, după cum glăsuieşte proverbul nostru popular, adică credincioşii parohiilor împreună cu păstorii lor duhovniceşti din cuprinsul Arhiepiscopiei noastre a venit cu toată dăruirea sufletească în ajutorul celor sinistraţi construindu-le case noi şi ajutându-i cu îmbrăcăminte, alimente şi bani. Ba mai mult, au ajutat pe cei sinistraţi şi credincioşii cu preoţii şi vlădicii lor şi din alte eparhii din cuprinsul sfintei noastre Patriarhii. Aceste fapte de întrajutorare au adus în casele celor sinistraţi un spor de bucurie creştinească, bucurie care se va adăuga la cea a sfintelor sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului. Acestei bucurii mă alătur şi eu, ca părinte duhovnicesc, aducând mulţumiri lui Dumnezeu şi recunoştinţă celor care au ajutat pe cei încercaţi de puhoaiele apelor, rugând pe Bunul Dumnezeu să reverse peste noi, toţi, bucuria mântuirii.
Anul Nou să-l trăim cu pace şi bunăvoire între noi, oamenii!
Intră acum și în grupul de
