IPS Calinic, în Pastorala la Învierea Domnului:  Învierea lui Hristos nu este un simplu moment istoric, ci dinamica esențială a vieții creștine

În lumina marelui Praznic al Învierii Domnului, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, a adresat o scrisoare pastorală plină de profunzime duhovnicească monahilor, clericilor și credincioșilor din eparhie. Documentul reafirmă, într-un spirit de credință și mărturisire, adevărul fundamental al creștinătății: Învierea lui Hristos.

Scrisoarea amintește că Învierea este „piatra de temelie a credinței” creștine, așa cum subliniază Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră” (1 Corinteni 15, 14). De asemenea, Înaltpreasfințitul Calinic evidențiază mărturiile Sfintei Scripturi, ale Sfintei Tradiții și ale Sfinților Părinți, care stau drept mărturie peste veacuri pentru realitatea și puterea mântuitoare a Învierii.

În mesajul său, ierarhul amintește că sărbătorirea săptămânală a Învierii în fiecare duminică, precum și stabilirea datei Paștelui la Sinodul I Ecumenic, au avut un rol fundamental în viața Bisericii și în structurarea calendarului liturgic.

Înaltpreasfințitul Calinic subliniază că, începând de la scrierile primilor Părinți apostolici – precum Sfântul Clement Romanul și Sfântul Ignatie Teoforul – și până la marii teologi ai Ortodoxiei – ca Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Maxim Mărturisitorul –, mărturisirea Învierii a fost centrul credinței, vieții și speranței creștinilor. Învierea nu este doar un eveniment istoric, ci însăși temelia vieții în Hristos și anticiparea restaurării întregii creații.

Totodată, Înaltpreasfinția Sa accentuează importanța trăirii zilnice a Învierii prin Sfânta Liturghie, cultul liturgic, imnografia și iconografia ortodoxă, care nu sunt simple expresii artistice, ci adevărate mărturisiri de credință și nădejde în viața veșnică.

Scrisoarea pastorală se încheie cu îndemnul adresat tuturor credincioșilor de a trăi realitatea Învierii ca pe o chemare la iubire, solidaritate, speranță și comuniune cu Dumnezeu.

Mesajul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic aduce lumină și întărire sufletească în sufletele credincioșilor, reafirmând că biruința lui Hristos asupra morții este garanția mântuirii și a vieții veșnice pentru întreaga omenire.

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,

PREACUCERNICULUI CLER
ȘI DREPTMĂRITORILOR CREȘTINI
DIN ARHIEPISCOPIA SUCEVEI ȘI RĂDĂUȚILOR

Har, pace și ajutor de la preamilostivul Dumnezeu, iar de la noi arhierească binecuvântare! 

Preacuvioși și preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși și credincioase,

Hristos a înviat!

1. Adevărul Învierii Domnului – în scrierile Sfântului Apostol Pavel – este piatra de temelie a credinței în Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră”
   (1 Corinteni 15, 14). Sfânta Scriptură afirmă hotărât și constant că Dumnezeu L-a înviat pe Hristos Domnul (Faptele Sfinților Apostoli 2, 24; 4, 10; Evrei 13, 20), apostolii fiind „martori ai Învierii Lui” (Faptele Sfinților Apostoli 1, 22; 2, 32; 3, 15).
2. Argumentele scripturistice referitoare la Învierea Domnului Iisus Hristos se regăsesc în Sfânta Tradiție, despre care dă mărturie Sfântul Apostol Pavel celor din Corint: „V-am dat, întâi de toate, ceea ce și eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; și că a fost îngropat, și că a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15, 3-4).
3. Simbolurile de credință, Sfânta Liturghie și slujbele Bisericii, actele martirice și scrierile aghiografice, hotărârile sinoadelor ecumenice și scrierile Sfinților Părinți, istoria Bisericii, precum și artele sacre sau mărturiile arheologice – care, de altfel, alcătuiesc Sfânta Tradiție – gravitează în jurul tainei Învierii lui Hristos, dovada supremă a dumnezeirii Sale.
4. Așadar mărturisirea adevărului despre Învierea lui Hristos este o necesitate, după cum El Însuși i-a încredințat pe Luca și pe Cleopa pe calea spre Emaus: „Nu trebuia ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa?” (Luca 24, 26), pentru că are valoare mântuitoare și trebuie propovăduită. Pe aceeași linie, Sfântul Apostol Pavel spune: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” (Romani 10, 9-10).
5. Iată de ce realitatea Învierii lui Hristos a stat la baza formulării dogmatice – la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325) – a deoființimii Fiului cu Tatăl. Prin extensie – plecând tot de la adevărul Învierii – la Sinodul al II-lea Ecumenic (Constantinopol, 381) s-a formulat învățătura de credință, dogmatică, despre Persoana Duhului Sfânt și, respectiv, despre lucrarea Sa în Biserică.
6. Simbolul de credință – elaborat la primele două sinoade ecumenice, dar care a fost precedat de alte mărturisiri de credință – subliniază taina Învierii lui Hristos, reluând formula paulină, prin cuvintele: „Și a înviat a treia zi, după Scripturi […]. Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”.
7. Totodată, Sinodul I Ecumenic a stabilit atât sărbătorirea săptămânală, în zi de duminică, a Învierii Domnului, cât și pe cea anuală, Paștile cele noi și de taină, în prima duminică după luna plină ce urmează echinocțiului de primăvară (21 martie), punându-se astfel capăt prăznuirii la date diferite, potrivit tradiției fiecărei Biserici mai mari din primele secole, care sărbătorea fie după calendarul lunar, fie după cel solar. Sfinții Părinți au mai hotărât ca, în eventualitatea în care se vor suprapune calendaristic cu Paștile iudeilor, Paștile creștinilor să fie prăznuite în duminica următoare. În funcție de acest Praznic al praznicelor se stabilește întregul ciclu liturgic al Bisericii.

Iubiți credincioși și credincioase,

8. Cărțile sau scrierile Sfinților Părinți sunt de o importanță covârșitoare pentru a înțelege însemnătatea Învierii Domnului în ceea ce privește mărturisirea dreptei credințe, a Ortodoxiei. Didahia – sau Învățătura Domnului transmisă ucenicilor prin cei doisprezece apostoli (sfârșitul secolului I) – vorbește despre prăznuirea zilei Învierii lui Hristos, precum și despre modul în care era cinstită această zi de mare bucurie, așa cum reiese și din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: „Am fost în duh în zi de duminică (ziua Domnului)” (1, 9).
9. În Scrisoarea întâia către Corinteni, Sfântul Clement Romanul (†98) scrie cât se poate de clar că Iisus a înviat pentru că era Dumnezeu.
10. Sfântul Ignatie Teoforul (35-107), episcopul Antiohiei martirizat în timpul împăratului Traian (98-117), argumentează și dezvoltă în scrierile sale tema Învierii – la fel ca mentorul său, Evanghelistul Ioan (Apocalipsa 1, 2-3) – din punct de vedere eshatologic, afirmând că Biserica trăiește din Înviere, ca spațiu al Învierii și Trup al Celui Înviat.
11. Sfântul Policarp (69-155), episcopul Smirnei, martirizat în anul 155, mărturisește în Epistola către Filipeni credința în Învierea Domnului, precum și nădejdea că cei morți în Hristos vor învia.
12. Apologeții creștini din primele veacuri – în scrierile adresate păgânilor și iudeilor – arată că modul de viață creștin și tăria martirilor în fața persecuțiilor se întemeiază pe credința în nemurirea sufletului, în înviere și în marea judecată a lui Dumnezeu. Or, acestea își au izvorul în adevărul Învierii lui Hristos, după cum îi încredința pe creștinii din Roma Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Duhul Celui Ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel Ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său Care locuiește în voi” (Romani 8, 11).
13. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (100-165) – referinduse la Psalmul 22: „Că de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești” (Psalmi 22, 4) și la istorisirea vieții profetului Iona – apreciază credința creștinilor în învierea trupurilor, care este posibilă numai datorită Învierii Domnului, ca fiind firească.
14. Sfântul Teofil (120-181/190), episcopul Antiohiei, susține că, prin Jertfa și Învierea lui Hristos, omul va fi reașezat în Rai după Înfricoșata Judecată.
15. Învierea nu este doar o ridicare din moarte, spune Sfântul Irineu de Lyon (130-202), ci o readucere a omului la plinătatea pentru care a fost creat. Este începutul noii creații, în care nu doar omul, ci și cosmosul este restaurat. Omul care trăiește în har, spune Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022), trăiește o anticipare a Învierii.
16. În scrierile Apologeticum (Apologeticul), De resurrectione carnis (Despre învierea trupului), De anima (Despre suflet) și De carne Christi (Despre trupul lui Hristos), Tertulian (160-240) reiterează că scopul învierii este ca, după Judecata de Apoi, oamenii, înviați cu trupurile în care au trăit, să moștenească viața veșnică.
17. Un întreg tratat, intitulat Despre învierea morților, al scriitorului Atenagora Atenianul (133-190), arată că omul nu se poate împărtăși din această veșnică dăinuire fără înviere, iar izvorul învierii este Hristos.
18. În scrierea Octavius, Marcus Minucius Felix (†295) combate ideea de reîncarnare susținută atât de gnostici, cât și de vechile filosofii egipteană și greacă. Autorul consideră că această concepție nu poate fi formulată nici măcar metaforic, având în vedere că învierea trupurilor a fost mărturisită încă din vechime. Negreșit, se referă la vechile mărturisiri de credință, cum este și cea consemnată pe papirusul de la Der-Balyzeh (cca. 180-200): „Cred într-Unul Dumnezeu, Tata Atoatețiitor, în Fiul Lui Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, în învierea cărnii și în Sfânta Biserică universală”.
19. Sfântul Atanasie cel Mare (†373) vede în Învierea lui Hristos dovada supremă a dumnezeirii Sale și a deoființimii Sale cu Dumnezeu Tatăl, dar și a omenității pe care Și-a asumat-o spre mântuirea neamului omenesc, după cum se oglindește și în predania cea de la început, care nu este altceva decât învățătura și credința Bisericii universale. Or, predania ne-a fost încredințată de Însuși Hristos Domnul; Sfinții Apostoli au propovăduit-o, iar Părinții Bisericii au păzit-o. Prin înviere, subliniază Sfântul Atanasie cel Mare, omul nu doar revine la starea pierdută prin păcat, ci este chemat la îndumnezeire, participând la viața lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, ca omul să devină Dumnezeu.
20. Sfântul Vasile cel Mare (330-379) face adesea referire în scrierile sale la Învierea Domnului, precum și la cinstirea zilei, amintind de tradițiile legate de această mare sărbătoare, precum pregătirea cu post și cu rugăciune, însemnarea cu Sfânta Cruce și așezarea cu fața spre Răsărit, îngenuncherile.
21. Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390) argumentează în cuvântările sale teologice dumnezeirea lui Hristos și deoființimea Fiului cu Tatăl, susținând în mod deosebit că, fără aceste adevăruri de netăgăduit, ar fi de neînțeles Învierea Domnului și proslăvirea Sa. Mai mult, Hristos, prin moartea și Învierea Sa pentru noi, accentuează Sfântul Grigorie de Nazianz, ne arată că slujirea aproapelui, solidaritatea, este un pedagog al vieții veșnice.
22. Sfântul Grigorie de Nyssa (330/335-394) învață și el că, prin Învierea Domnului, s-a săvârșit restaurarea, pe de o parte, a naturii umane, iar pe de altă parte, a echilibrului dintre cer și pământ. Toate au fost readuse la starea cea dintâi, căci Hristos nu doar participă/asistă, ci și înnoiește firea ce este părtașă la suferința și moartea Lui, trecând spre înviere, care nu este doar pentru suflet, ci și pentru trup, materia fiind destinată transfigurării.
23. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), Învierea lui Hristos, centrul teologiei creștine, reprezintă cheia înțelegerii entuziasmului său oratoric, dar și a mărturisirii convingerii sale jertfelnice cu privire la biruința definitivă asupra morții, a răului și a iadului. El vede Învierea ca pe un act cosmic de reconciliere, în care umanitatea este eliberată de vrajba ancestrală cu Dumnezeu. Dacă nu ar fi înviat Hristos, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nici Crucea, nici moartea Sa, nici propovăduirea Evangheliei nu ar fi avut sens.
24. Arătările Mântuitorului în cele 40 de zile după Învierea Sa, începând cu cele relatate de Sfântul Apostol Pavel în Întâia Epistolă către Corinteni (15, 1-5), confirmă în scrierile Sfântul Chiril al Alexandriei (375-444) realitatea Învierii; aceste arătări constituie o dovadă că Dumnezeu nu Își schimbă cuvântul sau promisiunile și nici nu lasă creația Sa pradă morții.
25. Sfântul Chiril al Ierusalimului (313-386) scoate în evidență faptul că martorii ridicării din moarte a Domnului sunt, în primul rând, cei doisprezece ucenici – nu mai puțin cei 70 până la 500 de frați, după cum consemnează Sfântul Apostol Pavel și ucenicul său Luca – care n-au mărturisit folosindu-se de cuvinte, ci suferind pentru adevărul Învierii Domnului chinuri, adeseori încununate cu prețul vieții.
26. Sfântul Maxim Mărturisitorul (579-662) vorbește despre o întoarcere a cosmosului la plenitudinea inițială, prin unirea cu Dumnezeu. Hristos a înviat cu rănile Sale, pentru ca omul să înțeleagă că suferința duce la lumină și că Învierea nu anulează Crucea, ci o împlinește prin slava lui Dumnezeu.

Iubiți credincioși și credincioase,

27. Un alt element important al Sfintei Tradiții – care este o mărturie vie a Învierii Domnului – îl reprezintă cultul liturgic, în general, imnografia și iconografia, în special, pentru că ele prezintă perspectiva Împărăției cerurilor sau a vieții celei veșnice pe care ne-a deschis-o Învierea lui Hristos.
28. Bucuria pascală este o trăsătură esențială a Sfintei Liturghii, numită de Sfântul Maxim Mărturisitorul icoana anticipativă a veacului ce va să vină. În toate imnele liturgice legate de Înviere este evidențiată această taină a transfigurării trupului din muritor în nemuritor, din firesc în duhovnicesc, din stricăcios în nestricăcios, așa cum indică Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale (1 Corinteni 15, 44-53; 2 Corinteni 5, 4 și Romani 6, 9). Învierea trebuie trăită zilnic în Sfânta Liturghie, ca fundament al existenței. Biserica proclamă: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând”, ceea ce înseamnă că Învierea nu este un simplu moment istoric, ci dinamica esențială a vieții creștine. Masa euharistică nu este un simplu ritual, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Matei, ci participarea la Cina Domnului celui viu. Fiecare zi trăită liturgic este o mică înviere, o depășire a morții prin iubire și comuniune. Învierea nu este doar un eveniment al trecutului, ci temelia întregii existențe umane, în cadrul căreia viața biruiește moartea, iar omul este restaurat în plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu și chemat, spune Sfântul Ioan Damaschin (675-749), nu la resemnare, ci la participare la viața dumnezeiască.
29. În imnografia ortodoxă, adevărul Învierii Domnului este exprimat în toată profunzimea sa în Troparul Învierii, cu toată măiestria stilistică pe care o reclamă un asemenea eveniment crucial din istoria omenirii, care a redefinit chemarea omului și a întregii creații. Acest imn: „Hristos a înviat” nu este doar un mesaj de bucurie, ci o proclamație a noii creații, concluzionează Sfântul Ioan Gură de Aur.
30. Imnografii nu văd în Învierea Domnului doar o simplă revenire la viață – cum a fost cea a fiicei lui Iair (Marcu 5, 22-24, 34-44), a fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-15) sau a lui Lazăr, cel mort de patru zile (Ioan 11, 1-44) –, oricât de copleșitoare ar fi o minune ca aceasta. În ruga psalmodiată, ei descoperă celor ce ascultă că prin Învierea Domnului s-a petrecut o profundă prefacere a trupului Mântuitorului, o totală transfigurare, din moment ce s-au înfricoșat cei care păzeau mormântul de înfățișarea Sa, strălucind „ca fulgerul” (Matei 28, 3); nici femeile mironosițe nu L-au cunoscut (Ioan 20, 14-15), iar la apostoli a intrat prin ușile încuiate (Luca 24, 36-40).
31. În strânsă legătură cu imnografia s-a dezvoltat și iconografia. Prin perspectiva inversă se oferă posibilitatea privitorului nu doar de a contempla slava Învierii, cât, mai ales, de a se face părtaș acesteia. Spre deosebire de iconografia apuseană, renascentistă, care Îl redă pe Hristos ieșind din mormânt triumfalist, deși El iese fără a fi văzut de străjeri și fără să miște din loc piatra de la acesta, pe care o răstoarnă îngerul, pentru a arăta că mormântul este gol (Matei 28, 2-7), în iconografia ortodoxă Învierea Domnului este redată prin Pogorârea la iad și eliberarea lui Adam și a celor care așteptau venirea Sa (1 Petru 3, 18-19; 4, 6). Hristos învie, nimicind, cu strălucirea negrăitei Sale slave, întunericul iadului și robia morții, zdrobește porțile infernului și eliberează pe cei întemnițați, așa cum se mărturisește și în Crezul apostolic (Apostolicum) care datează din anii 100-120: „A pătimit sub Ponțiu Pilat, S-a răstignit, a murit și S-a îngropat, a coborât în iad”.
32. Sfântul Grigorie Palama (1296-1369) vorbește despre o lumină a icoanei Învierii Domnului care nu se epuizează niciodată, căci Învierea nu este un sfârșit, ci o deschidere spre infinit. Prin Învierea lui Hristos, urzeala lumii înseși se preface, după cum ne încredințează cântările bisericești: „Acum toate s-au umplut de lumină: Și cerul, și pământul, și cele de dedesubt; toată făptura să prăznuiască Învierea lui Hristos, întru care se întărește” (Canonul Învierii). Toate aceste mărturii sunt suficient de convingătoare pentru cel ce vrea să creadă în Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, îndemnat fiind și de cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Romani 6, 4), spre moștenirea vieții veșnice.
33. Închei acest mesaj pastoral rugându-L pe Hristos Domnul, Cel Care prin Cruce a pecetluit mântuirea noastră (2 Corinteni 1, 22) și ne-a deschis ușa Împărăției cerurilor, să coboare strălucirea luminii Învierii în sufletele și casele dumneavoastră, ale preoților, credincioșilor și credincioaselor de toate vârstele, ale părinților stareți și maicilor starețe, ale întreg cinului monahal din mănăstiri și schituri, ale ctitorilor, donatorilor și binefăcătorilor, ale profesorilor, studenților și elevilor, ale medicilor și ale celor care contribuie la însănătoșirea celor care sunt bolnavi și în suferință și, nu în ultimul rând, ale autorităților de la toate nivelurile, care sunt implicate în lucrarea Bisericii și în slujirea Țării, dorindu-vă, totodată, să vă bucurați de o nesfârșită înviere lăuntrică, întru bucuria nemărginită a Învierii lui Hristos!

Hristos a înviat!

Al vostru, pentru tot binele rugător,

† CALINIC

Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților