Intră acum și în grupul de
În loc să prezinte un raport de activitate Colegiului Prefectural Suceava, şeful Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Suceava, conf. univ. dr. Aurel Buzincu s-a gândit că mai potrivit ar fi un eseu de 4 pagini, sau o expunere pentru studenţi, în care să-şi prezinte părerile proprii, despre cum stau treburile prin cultura suceveană, sub titulatura „ASPECTE ALE DIMENSIUNII CULTURALE A SPAŢIULUI PUBLIC (CU REFERIRE LA JUDEŢUL SUCEAVA)”.
„Un material “oficial” de analiză privitor la domeniul cultural ocoleşte, obişnuit, o temă ca aceasta. Motivele sunt numeroase. Între ele, dificultatea evitării angajării subiective şi, ca urmare, a discursului marcat patetic, dar şi calitatea mereu în discuţie a instrumentelor de lucru în teritoriul culturii, a datelor şi observaţiilor, deci şi a concluziilor.
Cuminte ar fi fost o informare despre inventarul bogat şi divers al patrimoniului cultural al zonei, cu sublinierea că avem atâtea monumente clasate, atâtea instituţii de cultură, atâtea cărţi şi achiziţii de atâţia lei în bibliotecile publice, tradiţii, obiceiuri, festivaluri, atâţia consumatori de produse culturale înregistraţi în muzee, expoziţii, biblioteci, spectacole de diferite categorii. Adică date statistice, care ar expune fapte privite cantitativ.
S-ar putea insista, pentru obţinerea unui bun efect, şi pe anumite aspecte calitative şi valorice: să se sublinieze, de exemplu, numărul monumentelor clasate în categoria A sau aflate pe Lista Patrimoniului Mondial, numărul evenimentelor culturale considerate mari reuşite ale locului sau ale unei perioade (ceea ce nu este greu, întrucât acestea, într-adevăr, nu lipsesc). Iar pentru evitarea monotoniei, s-ar putea releva critic ori numai cu regret faptul că dispunem de o singură instituţie profesionistă de spectacol (întrucât cea teatrală, în ciuda zbaterilor, încă rămâne un deziderat al unora), în timp ce vecinii noştri au mai multe.
Dar n-ar rezulta concluzii despre cultura locului dacă informarea ar conţine atare date, oricâtă mulţumire şi oricât optimism ar fi ele în măsură să inducă”, îşi începe Aurel Buzincu, ceea ce ar fi trebuit să fie raportul de activitate al instituţiei pe care o conduce.
De parcă le-ar vorbi studenţilor la cursuri, Aurel Buzincu îşi justifică prezentarea aşa-zisului raport prin faptul „în domeniul culturii, implicit al educaţiei, mai mult decât în alte domenii, statistica este o capcană în care cădem frecvent. Ba chiar constant şi de mult timp – pentru că, aici, cifrele sunt relevante mai curând pentru altceva decât pentru cultura însăşi”.
Şeful Direcţiei pentru Cultură are o viziune proprie şi în privinţa evenimentelor ce au loc în spaţii neconvenţionale: „Pot fi, spre exemplu (indiferent dacă le acceptăm sau nu), alternative culturale (adaptări sau inovaţii) spectacolul, expoziţia, lansarea, întrunirea, promenada etc. de mall. În cazul acestora, în discuţie se află doar gradul de elevaţie culturală – unul de masă, dar care este posibil ca prin forţa lui de influenţă să întreacă în efect benefice multe fapte culturale înalte, dar neadecvate consumatorului.
Cum ni se întâmplă, cu o frecvenţă de care în continuare nu vrem să ţinem seama, atunci când înghesuim în coşul de consumator cultural de nivel mediu al turistului comun rafinatele mănăstiri ale Bucovinei – adesea, pentru el, doar curiozităţi, vizitate, iar nu contemplate, şi ca atare, întâlnite fără efect cultural real. I se pot oferi acestui turist şi mănăstirile, ba chiar cu bun efect, însă în adecvare. Nimeni nu e sortit să rămână toată viaţa la nivelul consumului de manele – doar că ieşirea din acest nivel cultural (unul elementar, al afectului primar) presupune ridicare culturală şi implică asistenţa şi insistenţa unei pedagogii responsabile a tuturor factorilor de influenţă culturală din societate, iar a modelului, a călăuzei, a liderului în primul rând.
Altfel, mai ales că sus se ajunge şi se stă cu efort, iar nivelul de jos este în general acaparator şi contagios (iar la noi, şi aplaudat – ca haiducul!), creşte riscul de alunecare în proporţie tot mai mare în clasa şi aşa numeros populată a celor care nu-şi pot conduce autoturismul fără să împrăştie din belşug înjurături (în timp ce vorbesc şi la telefonul mobil), nu rezistă fără să depăşească „şmechereşte” coloana formată la semafor, iar atunci când filosofează susţine că bariera, gardul, poarta, stopul există numai pentru proşti… Şi să mai spunem oare că toate acestea se întâmplă să aibă loc sub ochiul clement (ba uneori, din păcate, chiar sub încurajarea, cu sprijinul) al cuiva plătit tocmai spre a face ca regulile să se aplice şi să se respecte?…”
„Avem de lucrat singuri asupra noastră. E nevoie, ca să ne transformăm, să facem cât se poate de des exerciţiul simplu – necesar spre a evita să ne obişnuim cu răul – de a privi în jur cu luciditate. Nu pentru a nu fi de acord, ci doar cu spirit critic. Ca să constatăm că trăim, toleranţi şi în complicitate, în mijlocul unei cantitate enorme de le lucruri nelalocul lor, de încropeli şi cârpeli, de rezolvări provizorii care se înveşnicesc. Producem prea mult urât, prea mult rău, prea mult gunoi”, spune în raportul-eseu şeful Direcţiei pentru Cultură.
Cele patru pagini de „raport” scrise în aceeaşi manieră precum citatele prezentate mai sus se încheie cu: „Rezumând, a spune una şi a face pe dos, a te înfăţişa drept ceva şi cineva şi a fi altul în realitate – acesta este unul dintre modurile cele mai neculturale de manifestare şi un factor de viciere gravă a ambianţei publice. Din minciună şi din impostură nu se poate construi nimic – ele sunt agenţii disoluţiei şi ai haosului”.
Intră acum și în grupul de
