Intră acum și în grupul de
Un personaj interesant din viaţa culturală românească, cu o personalitate puternică, maestrul Grigore Leşe, rapsod al ţării Lăpuşului şi cunoscut solist de muzică populară, a încântat joi seară publicul sucevean reunit în cadrul unei noi conferinţe a Muzeului de Istorie, unde a ţinut o prelegere pe tema “Doina – de la UNESCO la uitare”.
Născut la 20 februarie în Maramureş, în satul Stoiceni, Grigore Leşe, a absolvit studiile Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca, Facultatea de Interpretare (Fagot), în prezent fiind doctor în Muzică și profesor asociat al Facultății de Litere, Universitatea București și al Universității de Muzică din capitală.
Repertoriul său constituit din melodii vechi, provine din folclorul autentic al zonei, marcând evenimente importante din viața omului, arătându-şi talentul şi prin faptul că ştie să cânte la diverse instrumente muzicale. În prezent este cunoscut şi pentru repetatele apariţii televizate, mai ales în cadrul emisiunilor pe care le moderează.
La Suceava, maestrul s-a prezentat într-un mod original, precizând că: „Unii mă numesc rapsodul, alţii mă numesc profesor, artist, cântăreţ, ei bine, nici eu nu mai ştiu ce-s, însă doresc să mă scoateţi din gaşca populariştilor pentru că nu sunt acolo, sau dacă am fost, am fost demult, când încă nu conştientizam ce am de făcut pe lume”.
Un bun cunoscător al folclorului românesc, Grigore Leşe a ţinut o adevărată pledoarie despre semnificaţia conceputului de „doină”, demonstrându-le în repetate rânduri celor prezenţi la acţiune, cum se cântă o doină adevărată. „Vă voi cânta doina, pentru că dacă nu ştiu a cânta doina, degeaba vin aici să vă vorbesc”. Pentru a da înţeles explicaţiilor sale, maestrul a cântat structuri diferite, propunând publicului un exerciţiu de recunoaştere a genului muzical, constatând faptul că în şcoli elevii nu ştiu exact ce înseamnă o doină, confundând adesea conceptul cu cel de romanţă.
„Domnilor, eu aştept de 35 de ani o hotărâre ca să pot să mă ocup de cercetarea doinei. Am fost cel mai mare spion în cultura tradiţională. Nu am auzit un cântec adevărat cântat de stare, niciodată pe imprimările făcute de cântăreţii autohtoni ai genului, pentru că niciuna din piesele înregistrate nu au starea doinei”, a explicat indignat Grigore Leşe, precizând că mulţi dintre artiştii autohtoni nu ştiu să horească.
“Includerea doinei româneşti în patrimoniul UNESCO a însemnat doar o notă de presă”
„Acum doi ani, doina a fost inclusă în patrimoniul UNESCO şi am văzut filmuleţul de prezentare. Păi nu erau doine pe filmuleţ… Şi eu a trebuit să mă prezint în jurnale şi să comentez, să critic România pentru faptul că nu s-a prezentat un film bun la UNESCO. Ştiţi de ce? Pentru că nouă ne este frică unul de altul”, apoi a explicat de ce se apropie de genul acesta. “Includerea doinei româneşti în patrimoniul UNESCO a însemnat din păcate doar o notă de presă. Nici aceea publicată de toate publicaţiile de la noi, eu am urmărit asta. Extraordinara veste ar fi trebuit să aducă cu sine o adevărată sărbotoare a cântecului, campanii de identificare a ultimilor horitori, nu rapsozi!”. Indignarea artistului a venit şi din prisma faptului că nu au existat strategii de promovare a doinei, în primul rând la noi acasă, unde din păcate continuă să fie ignorată, sau şi mai rău, necunoscută şi confundată cu orice cântec liric. “Nu tot ce se cântă rar şi liric este doină”, a explicat rapsodul.
Grigore Leşe s-a jucat cu timpii melodici pentru a le demonstra sucevenilor cum trebuie cântată corect o doină, explicând că totul trebuie să vină din inimă. “Muzica asta nu se poate nota, oricât de bun ar fi compozitorul, poate să aibă auzul lui Dumnezeu, muzica asta nu se poate nota, nu se poate nota inima mea, starea mea, pentru că există un timp absolut şi există trăiri pe clipe”.
“Poţi umbla la şcoală o viaţă, degeaba, nu horeşti dacă nu eşti de horit”
Grigore Leşe le-a împărtăşit sucevenilor faptul că a avut norocul să se nască în Ţara Lăpuşului, acolo acolo unde doina se cântă de când lumea, acolo unde încă se poate auzi. Dacă mă duc acum în sat, eu încarc un camion cu horitori din aceştia, am auzit de la aceşti oameni denumiri pe care nu le-am întâlnit în niciuna dintre aceste cărţi de teorie. Horiile acestea se cântă acolo unde sunt purici, unde este desfătare, la stână, acolo unde este colibă de oi. Eu spun un lucru: cine moşteneşte glasul horeşte, cine nu, nu poate hori! Lucrul acesta nu se învaţă, ci se moşteneşte. Ori horesti, ori nu horesti. Poţi umbla la şcoală o viaţă, degeaba, nu horeşti dacă nu eşti de horit”.
Din păcate, obiceiul horitului nu se mai păstrează decât în câteva sate din Maramureş şi Ţara Lăpuşului. Accentul personal, lipsit de armonii gratuite, apropie această muzică de cea bisericească – psaltica bizantină (care, de fapt, a avut la origine muzica tradiţională din Asia Mică şi Balcani).
Un redutabil luptător pentru păstrarea autenticităţii în folclor, Grigore Leşe le-a arătat sucevenilor prezenţi la Muzeul de Istorie adevărata valoare a doinei, îmbinând teoria cu glasul său armonios.
Intră acum și în grupul de
