Discriminarea si sacrificarea ca trasaturi impuse Moldovei

Cum nu este normal în lumea civilizată şi într-o ţară a cărei conducere se pretinde democrată, imperativul european al regiunilor de dezvoltare a dezlănţuit a deosebită frenezie în rîndul celor dezvăţaţi (dacă vor fi învăţat vreodată) să muncească, dar deprinşi cu traseismul politic şi cu vînătoarea de funcţii, nu numai bine plătite, ci şi cu posibilităţi de apropriere rapidă a unor venituri prin afaceri colaterale (legalităţii). S-a declanşat, prin urmare, la aceştia „instinctul de conservare” care le dictează să încerce toate posibilităţile pentru a-şi asigura cît mai multe oportunităţi prin viitoarea regionalizare. În această ambianţă, au început să apară opinii şi propuneri de organizare administrativă, între care cele date publicităţii, aparţinînd unor „personaje”, iar nu unor specialişti sau comisii de specialitate, sînt construite, ca prin minune, pe acelaşi principiu (desigur nemărturisit): defavorizarea şi discriminarea Moldovei.

Ca atare, după aproape doi ani de la promovarea prin mass media a unei hărţi de regionalizare, cu cîteva luni în urmă, a fost anunţată o altă propunere, cu multe elemente asemănătoare, între care se distinge în mod deosebit chestiunea amintită. Astfel, se poate uşor constata mai întîi că, şi de data aceasta, se înghesuie într-o aşa-zisă regiune de nord-est cea mai mare parte dintre judeţele Modovei româneşti, iar două judeţe sînt puse la dispoziţia unei alte regiuni, fără vreo relaţie specială cu ele. O asemenea perspectivă este însă în contradicţie atît cu regulile europene de regionalizare, cît şi cu regulile după care au fost alcătuite celelalte regiuni româneşti, dar împărţitorul nu se simte obligat să ofere o explicaţie a manierei sale de procedare. Această explicaţie se poate însă intui în predispoziţia clară de a defavoriza Moldova şi pe locuitorii ei: atunci cînd se va pune problema unor distribuţii de fonduri şi de mijloace, zonele favorizate pînă acum să  poată decide pentru continuarea privilegierii lor. Ca atare, la baza gîndirii împărţitorului stă un principiu  total opus aceluia trîmbiţat în legătură cu dezvoltarea „echilibrată” a tuturor regiunilor ţării, căci, după ce şi-au apropriat mereu toate posibilităţile de dezvoltare, favorizaţii de azi vor pretinde în viitor o distribuţie relativ egală de fonduri şi mijloace pe regiuni, iar efectul acestor fonduri şi mijloace va fi diferit pe o suprafaţă dublă şi pentru o populaţie triplă în raport cu alte zone. La aceasta se va adăuga şi modul reprezentării la nivel statal, Moldova avînd un singur guvernator (eventual dintre vechii baroni vasali), iar alte zone mai mulţi, care, unindu-se (la fel ca toate vieţuitoarele de pradă) vor copleşi orice iniţiativă moldovenească de obţinere a ceea ce este cuvenit.

O altă mare surpriză (neplăcută) a noii propuneri de regionalizare este desemnarea centrului administrativ al regiunii nord-est după criterii obscure şi în mod clar deosebite de cele care funcţionează în cazul tuturor celorlalte regiuni, adică într-o localitate pitorească de munte, dar izolată şi fără un rol important în istoria provinciei. Prin urmare, deşi Moldova românească are patru centre universitare, dintre care două sînt şi vechi sedii ale capitalei principatului, potrivit minţii ciudate a propunătorului (care, ca orice dictator, nu explică, ci dispune !), centrul respectiv ar trebui plasat într-un loc în care şefii cei mari („capitaliştii”) ar  putea să-şi facă de treabă pentru a petrece cîteva zile recreative şi pentru a se plimba cu gondola. Pe de altă parte, nefiind comparabil cu alte centre de regiuni, cel al Moldovei ar putea fi pus mai uşor în situaţii de inferioritate de cei interesaţi în împărţirea nedreptăţii pe teritoriul naţional. În plus, această propunere are şi marele merit de a fi izvorît din cea mai diversionistă gîndire: ca de obicei, moldovenii, în loc să se unească pentru a-şi apăra drepturile legitime, se pot încăiera, fiecare vrînd să facă din satul lui „capitala” aşa-zisei regiuni europene, mai ales că există un precedent în acest sens, fiindcă, în trecutul apropiat, ambiţioşii baroni partinici au contestat virulent statutul municipiului Iaşi în istoria şi viaţa Moldovei, încercînd să-şi impună supremaţia oraşului lor. În acest mod, pădureţul oraş gondolat a ajuns să pună mîna provizoriu pe unele instituţii ale zonei moldovene. Ca atare, împărţitorul de moment al Moldovei ştie precis ceea ce face şi pentru cine lucrează.

Într-un caz de normalitate, această situaţie cere ca cei care vorbesc în numele Moldovei sau reprezintă politic şi cultural această provincie istorică, cu teritoriul amputat şi cu populaţia mereu nedreptăţită, să ştie şi să vrea să facă ceea ce se impune: să nu se lupte între ei, ci să se unească pentru cauza comună, pentru interesul şi onoarea celor de astăzi şi de mîine.

Scopul suprem al manierei iraţionale şi antieuropene de realizare a aşa-zisei regiuni de nord-est este, fără îndoială, acela de a rupe din Moldova judeţele din sud pentru a servi ca material inert pentru realizarea altor regiuni, desigur cu centrul în afara Moldovei, dar în locaţii cheie pentru interesele unor persoane sau cercuri de influenţă. Ca atare, după o propunere bizară de acum doi ani, în care judeţele Galaţi şi Vrancea erau destinate ca nişte gîtuituri la două pseudoregiuni sudiste, o altă minte, la fel de ostilă, trimite cele două judeţe moldovene, la fel de bizar, regiunii de sud-est cu centrul pe litoral (loc bun de deplasare „în interes de serviciu”, în perioada estivală). Cele două judeţe propuse a fi rupte din teritoriul Moldovei vor fi considerate, fără îndoială, de centrul regional ca fiind ceva auxiliar şi nu vor beneficia de nici un fel de atenţie, fiind discriminate în raport cu celelalte. De altfel, nici nu există vreo legătură terestră între ele şi propusul centru litoralic, încît cetăţenii lor ar trebui să ajungă acolo cu corabia, cu helicopterul sau, în iernile zdravene, trecînd Dunărea pe gheaţă, precum strămoşii geţi. Este greu, de aceea, să se găsească o explicaţie a faptului că respectivul centru litoralesc nu ataşează judeţele din imediata apropiere cu care are legătură pe autostradă, pe două poduri de cale ferată şi pe un pod terestru independent, mai ales că, din punct de vedere istoric, Dobrogea este o parte a Munteniei.

O propunere şi mai recentă de regionalizare renunţă la „dobrogenizarea” sudului Moldovei, dar nu rezolvă problema de principiu căci presupune, pe de o parte, alcătuirea unei regiuni de nord-est de două–trei ori mai mari, teritorial şi demografic, decît celelalte şi alipirea judeţelor moldoveneşti de sud la o regiune cu centrul în altă provincie istorică. Ca atare, şi de data aceasta, „regiunea nord-est” ar fi alcătuită din şase judeţe mari, iar „regiunea sud-est” din doar două judeţe, astfel încît pe teritoriul Moldovei ar exista un singur centru regional, iar, pe un teritoriu de dimensiuni mai reduse, al Munteniei, ar fi trei sau patru asemenea centre. Se constată, deci, o perseverenţă în nedreptăţirea şi defavorizarea Moldovei şi o ideologie comună tuturor propunerilor de regionalizare, care nu ţine cont nici chiar de exigenţele europene în domeniu, căci are un scop dominant care orbeşte judecata. Oricum, dacă se vor urma propunerile sinistre ale noilor sfîrtecători ai Moldovei, în viitor, conducătorii ţării nu vor mai mai putea juca Hora Unirii la Focşani, deoarece acest oraş ar urma să fie dat afară din Moldova, pentru a satisface interesele personale ale unor magnaţi sudici.

Prin urmare, în toate cazurile, calcule ascunse, lipsă a întemeierii raţionale şi istorice, încălcare a democraţiei şi abuz de putere se constată a fi trăsăturile de bază ale propunerilor de regionalizare. Dacă situaţia nu s-ar prezenta astfel, cei care fac planuri în acest domeniu ar începe cu începutul, adică cu stabilirea unor principii general aplicabile şi ar încheia cu prezentarea argumentelor pentru care s-a procedat într-un mod sau altul. Atîta timp cît principiile şi argumentele respective nu sînt publice, împărţitorii de conjunctură ai ţării nu fac decît să se dovedească a fi exponenţi ai marii corupţii, fiindcă ei acţionează interesat, urmărind privilegii pentru ei sau pentru alţi reprezentanţi ai grupurilor pe care le reprezintă şi fiind total dezinteresaţi şi dispreţuitori în legătură cu existenţa şi viitorul cetăţenilor obişnuiţi.

Ca atare, promotorii noilor scheme de amputare a Moldovei în cazul regionalizării au datoria de a da răspunsuri la un mare număr de întrebări:

–         de ce în cazul regiunii nord-est suprafaţa şi numărul de locuitori sînt mult mai mari decît la alte regiuni ?

–         de ce nu se fac două euroregiuni din judeţele Moldovei, aşa cum este normal din toate punctele de vedere ?

–         de ce Moldova este singura provincie istorică din teritoriul căreia se iau teritorii pentru a se completa suprafaţa şi numărul de locuitori al unor regiuni cu centrul în alte provincii ?

–         de ce numai în cazul regiunii nord-est centrul regional propus este o localitate ce nu se poate compara cu centrele altor regiuni ?

–         de ce nu se urmează aceleaşi principii în cazul tuturor regiunilor propuse ?

–         de ce reprezentanţii Moldovei din conducerea statului (dacă sînt) şi din conducerea partidelor nu-şi manifestă prezenţa în apărarea intereselor ei ?

–         de ce în judeţele Moldovei nu se fac nici un fel de investiţii în domeniul autostrăzilor, al infrastructurii în general şi, în mod deosebit, în domeniile productive, creatoare de locuri de muncă, în ciuda faptului că sporul natural al populaţiei este mai mare aici decît în alte zone ?

Desigur, şirul întrebărilor de acest tip se poate extinde încă mult şi poate cuprinde numeroase aspecte, toate însă pornind avînd în vedere procedarea abuzivă, eludarea principiilor democratice şi echităţii, ca fenomene devenite „fireşti” prin consecvenţa practicării lor de către promotori ce nu manifestă nici o reţinere, în ciuda anormalităţii lor totale şi a abaterii de la spiritul european şi naţional. Poate exista scuza demagogică potrivit căreia n-ar avea mare importanţă nici cum se trasează regiunile şi nici unde se stabileşte centrul lor, dar, dacă lucrurile se prezintă astfel, apare întebarea de ce nu se realizează în altă zonă asemenea experimente „fără importanţă”, pe unde vieţuiesc pretinşii „arieni” ai României, de exemplu. Un lucru este însă în afara oricărei îndoieli: civilizaţia şi progresul nu se pot realiza prin nedreptate şi abuz.

Singura soluţie corectă a acestei probleme este ca, pe teritoriul Moldovei româneşti, să fie delimitate două euroregiuni, ceea ce ar corespunde, din toate punctele de vedere normelor europene. Există două posibilităţi de stabilire a acestora, pe de o parte, urmînd sugestia celor vechi, care distingeau Ţara de Sus (dinspre munte) şi Ţara de Jos, cea mai mare porţiune a limitei dintre ele fiind valea Siretului. În acest caz, centrele regiunilor ar putea fi chiar vechile capitale ale Moldovei, ambele simbol etern al acestei vechi provincii româneşti. Pe de altă parte, s-ar putea realiza o delimitare între o regiune nordică (de nord-est) şi una aflată la sudul ei (de centru-est), cu centrele în două municipii reprezentative ale vechiului Principat, iar nu în localităţi turistice (şi acestea, desigur, reprezentative, dar din alt punct de vedere).

După loviturile date Moldovei în trecut prin ruperea unei mari părţi din trupul ei, se constată în momentul actual urmarea, de către unele personaje politice, a aceleiaşi politici, prin sacrificarea teritoriului ei şi a vieţii moldovenilor pentru satisfacerea intereselor unor persoane sau grupări ajunse în situaţia de a face orice fără a-şi argumenta opiniile sau deciziile şi fără a răspunde de faptele lor. Fără îndoială, această atitudine de dispreţ şi de discriminare permanentă aplicată Moldovei nu poate avea decît un reflex negativ în conştiinţa românilor aflaţi în îară şi în afara graniţelor ţării, căci cine s-ar întreba care este diferenţa dintre imperialismul rus şi această pornire de răzleţire şi nedreptăţire a acestei provincii istorice ar ajunge la un răspuns simplu şi inechivoc: NICI UNA.

                                                                                                                         Prof. univ. dr. Ioan Oprea